”Cum a fost azi la școală?” cu Otilia Mantelers – gânduri după conferință

Adaptarea la viața școlară a fost nesperat de ușoară pentru Ilinca. Am avut șansa să descoperim o doamnă învățătoare pe care pitica o iubește și eu o admir din multe puncte de vedere. Conținuturile pe care le parcurge i se par accesibile, chiar ușoare pe alocuri, între colegi și-a făcut prieteni cu care inventează jocuri atât de interesante că uneori își ocupă și dupămasa cu pregătirea pentru pauzele zilei următoare. Îmi povestește cu plăcere despre orele petrecute la școală, fie în drum spre casă, fie seara, înainte de culcare, uneori cu atât de multe detalii că reușeste să mă piardă pe parcurs.

Evident toate astea mă bucură mult, dar undeva ascunsă în mintea și în sufletul meu rămâne teama că, odată cu trecerea în clasa I și apariția temelor pentru acasă, a evaluarilor, notelor și competiției, bucuria și entuziasmul de care avem parte acum vor dispărea încet dar sigur.  Am mers la conferința Otiliei Mantelers, ”Cum a fost azi la școală?”, cu dorința de a vedea perspectiva ei și experiența altor participanți despre cum pot păstra vii curiozitatea și plăcerea descoperirii în ciuda temelor pe care le anticipez (dar sper să mă surprindă plăcut 🙂 ) lungi și plictisitoare. Mi-am dorit să descopăr mai multe abordari legate de teme, note, competiție, evaluari și efectele lor în dinamica vieții școlare a copiilor. Read more

Înger, Îngerașul meu…

Embed from Getty Images

”Mami mă ajuți să zic Îngerașul?” mă întreabă Ilinca astăzi înainte de a începe povestea de noapte bună.

”Te ajut dacă vrei, dar cum de vrei tu să spui Îngerașul?”

”Păi, domnul preot la ora de religie ne-a spus că trebuie să spunem în fiecare seară că altfel nu ne ajută Dumnezeu!”

”Și cu ce vrei tu să te ajute Dumnezeu?”

”Nu știu, dar nu vreau să mă pedepsească, vreau să fac cum trebuie.”

”De ce crezi tu că te-ar pedepsi Dumnezeu, draga mea?”

”Mamii, dacă nu spun corect se supără!”

”Dar cum crezi tu că e Dumnezeu?”

”Păi… așa ca un stăpân!”

”Și cum e un stăpân?”

”Păi, el a creat totul, oamenii, natura, animalele… totul. Și atunci e stăpânul lor. Adică așa ca un părinte.”

”Și dacă nu spui ceva corect un părinte te pedepsește?”

”Păi un părinte așa ca tine nu, dar poate Dumnezeu se supără. Eu vreau să spun corect, să fiu sigură.”

”Știi, eu cred că poți vorbi liber cu un părinte, să-i spui așa, ce gândești, ce îți dorești, nu cred că e un mod corect sau greșit de a face asta. Eu mă bucur când povestești cu mine oricum alegi să o faci.”

”Offf mami, tu nu înțelegi că domnul părinte a zis că trebuie să facem așa?!”

”Ba da, înțeleg, dar tot mă întreb de ce trebuie și de ce așa?”

”Nu știu, o să-l întreb, dar până atunci, mă ajuți să spun corect?”

Se apucă de spus poezia și se încurcă spre final ”și-n tot locul mă-nsoțește, si….” Se uita la mine cu ochi întrebători.

Îi zâmbesc și o întreb, ”deci vrei să fie mereu cu tine și ce altceva îți mai dorești de la El?”

Stă, se gândește ”nu știu, spune-mi cum e mai departe.”

Îi spun și e mulțumită, putem trece mai departe la poveste.

Așa a decurs prima noastră discuție despre ora de religie. Ca să înțelegeți contextul, noi am ales să credem și să ne rugăm fiecare în felul lui fără a merge regulat la biserică, fără icoane, mers la spovedit, împărtășit și alte ritualuri, excepție nunți, botezuri, înmormântări. Așa am considerat că e potrivit pentru noi, fiecare familie cu alegerile și obiceiurile ei.

Educația religioasă a Ilincăi am început-o citind istorie. Am povestit, la nivelul ei, despre egipteni, zeii, faraonii și credințele lor, despre greci și legendele Olimpului, despre evrei, primul popor care a crezut într-un singur Dumnezeu. Povestea lui Iisus (nașterea) am abordat-o când a venit de la grădiniță cu o versiune ambiguă din care nu înțelesese nimic. La Paște, am avut o încercare să clarificăm Învierea, dar s-a declarat amețită și cerut să o lăsăm așa pentru moment. Am lăsat-o.

Când a vrut să afle despre moarte și ce se întâmplă după i-am spus că nimeni nu știe sigur, dar fiecare om are o credință legată de asta. Unii cred că sufletul se duce în Rai sau în Iad, în funcție de ce a făcut în viața asta, alții cred că se naște din nou, ca om, animal sau plantă, dar sunt și oameni care cred că nu se întâmplă nimic, că moartea e un final. M-a întrebat ce cred eu și i-am spus, după care i-am spus că ea e liberă să creadă oricum vrea ea. Atunci a ales să creadă că sufletul bunicului a devenit o floare, pentru că el iubea mult florile. A fost perfect așa.

Îi place să intre uneori în biserică, să cumpere două lumânări pe care să le aprindă. Din slujbele la care a fost (nunți, botezuri și anul trecut la Înviere) nu a înțeles niciodată nimic. Nu a întrebat, am încercat să-i povestesc dar nu a interesat-o, și am lăsat-o așa.

Nu am vrut niciodată să îi impun eu în ce să creadă și cu siguranță nu am vrut să o cresc cu FRICĂ de Dumnezeu. Sunt departe de a fi un expert în domeniu, dar cred că toate religiile lumii vorbesc despre iubire, iar în mintea și sufletul meu iubirea nu merge cu răzbunare, pedeapsă și frică. Iubirea vine împreună cu înțelegere, empatie, altruism, respect, susținere. Vreau să aleagă să facă sau să nu facă ceva pentru că așa simte, pentru că înțelege să se poarte cu ceilalți așa cum vrea ca ei să se poarte cu ea, nu pentru că-i e teamă că o va lovi năpasta pentru că Dumnezeu s-a supărat pe ea.

”Crede și nu cerceta” mi se pare calea sigură spre o noapte a minții pe care nu mi-o doresc pentru copilul meu. Sunt conștientă că orice credință este un adevăr subiectiv ce nu poate fi demonstrat, dar de aici până la face cum zice X (orice autoritate ar fi acest X) numai pentru că așa zice el mi se pare o cale tare lungă.

Când mi s-a cerut să semnez acordul pentru participarea la orele de religie m-am gândit și răzgândit de două ori. Am ales până la urmă să-l semnez, pe de o parte pentru că perspectiva de a o lăsa să stea singură sau cu alți 1,2,3 copii într-o sală în timp ce colegii ei participă la o activitate oricare ar fi ea nu cred că ar fi bucurat-o, pe de altă parte pentru că am sperat că pe baza a ceea ce va afla acolo vom putea construi noi discuții în linie cu cele pe care le-am avut până acum.

Nu m-am așteptat să primească directive clare despre ora și conținutul discuțiilor ei cu Dumnezeu, însoțite de amenințarea pedepsei divine dacă nu respectă întocmai ceea ce i s-a spus. E în regulă, ne vom descurca și cu asta, dar tot nu voi înțelege vreodată de ce se face dogmă religioasă în școală. Care e scopul ei? Înțeleg educație civică, să înțeleagă copilul care-s valorile societății în care trăiește, ce norme are de respectat, la ce servesc ele, înțeleg istoria religiilor, să descopere că oamenii au fost mereu preocupați de teme precum geneza sau moartea, să vadă că au răspuns diferit de-a lungul timpului, că au legat mereu aceste credințe de valori, să vadă implicațiile acestor credințe în viața oamenilor și în istoria lumii… dar dogma? Am mai spus-o și o s-o mai spun, credința e ceva mult prea personal și intim ca să poată fi transformată în materie școlară. E ceva ce începe acasă, în familie și se dezvoltă în alte contexte, pe care omul le alege atunci când simte el că are nevoie de răspunsuri la temele astea mari și grele, nu la școală, de la 9-10, între ora de sport și cea de matematică.

Așa cred eu, voi ce părere aveți despre ora de religie din școală?

 

 

De la grădiniță la școală – emoții, gânduri, influențe

Embed from Getty Images

”Mami eu nu vreau sa merg la școală!”

”Dar ce vrei tu să faci când se termină grădinița?”

”Păi eu nu vreau să se termine grădinița! Aici am prietenii mei și ne jucăm jocuri frumoase și Miss are idei de activități care îmi plac, învățăm tot felul de lucruri… de ce să se termine grădinița?”

”Vrei să spui că îți sunt dragi prietenii tăi de la grădiniță și vrei să fii în continuare prietenă cu ei?”

”Nu, tu nu înțelegi, eu vreau la gradi pentru că acolo mă joc și să fac fișe dinalea interesante cum are Miss idei bune, nu vreau să stau mult pe scaun și să mă plictisesc. Așa e la școală! Acolo nu te lasă să se te joci, e plictisitor, și, în plus se dau teme și note. Dacă nu fac tema bine odată și iau o notă mică, ce mă fac? Atunci o să zică Miss că sunt un copil rău și ce mă fac? O să râdă toți de mine și nu o să mai am nici un prieten!”

Așa a început ultima mea conversație cu Ilinca pe tema școlii. Inspirația de moment mi l-a adus aminte pe Kevin din Singur Acasa. Așa că i-am amintit Ilincăi de băiețelul care se temea de subsol pentru că îi spusese fratele mai mare că acolo este un mostru care o să-l mănânce, dar care, după ce și-a făcut curaj și a intrat acolo a descoperit că nu e nimic înspăimântător, a reușit să își spele hainele și se mai și distra cântând și dansând.

”Adică… tot ce am auzit eu despre școală sunt minciuni?” a concluzionat ea nedumerită.

”Vreau să spun că e un loc nou, despre care ai aflat numai din poveștile altora. Poți să mergi acolo curioasă și să desoperi tu sigură cum e. Nu toată lumea vede lucrurile la fel.”

”Ca tine cu hainele, când zici că nu se asortează dar mie imi place și cred că se potrivesc?”

”Da, exact așa!”

Cred că discuția a ajutat-o, dar m-a surprins pentru că discuțiile noastre anterioare pe acest subiect au fost într-o notă pozitivă. Am încercat să o pregătim pentru această trecere treptat, presărând când se ivea prilejul câte o poveste din anii noștri de școală, marcând în momentele în care își exprima interesul fața de un subiect că va afla și mai multe lucruri despre asta la școală, arătându-i școala la care va merge care are și un spațiu de joacă generos, plin de râsete și voci vesele de copii în pauze.

Pierderea comunității din grădiniță era singurul regret pe care îl exprimase până acum. Vorbisem despre asta, își manifestase ciuda și durerea cu lacrimi și pumni în perne. Trecusem încet, încet în etapa de acceptare și chiar și-a exprimat în câteva rânduri curiozitatea…”Oare cum vor fi noii colegi? Vor fi mai multe fete, sau mai mulți baieți?”

Părea entuziasmată că va fi colegă cu prietenul ei David și va intra în rândul ”copiilor mari”, cum spune ea, încercând chiar să descopere dacă acest ”upgrade” ar putea veni cu libertăți suplimentare, de genul mers singură la școală sau oră de culcare mai târzie.

Mărturisesc că primul meu gând a fost, ”cine naiba îi bagă în cap toate ideile astea?!”.  Mi-a dat prin minte și să-i spun ceva de genul, ”termină cu prostiile, toți copii merg la școală, nu are de ce să-ti fie frică!”. Nu am răspuns așa pentru că simțeam că nu asta așteaptă Ilinca de la mine, nu pentru asta venise. În plus, mi-a spus cu altă ocazie, nu de mult, ”mami, nu mai imi zice să termin cu prostiile”. Nici nu îmi dădeam seama că făceam asta, dar am băgat la cap și am devenit mai atentă la ce cuvinte folosesc.

O vreme m-am tot gândit încercând să îmi dau seama cine e influența negativă, dar apoi m-am întrebat ce aș face cu informația asta și am realizat că mi-ar fi complet inutilă. Copilul meu este integrat în comunitate și, fie că îmi place, fie că nu, Ilinca primește tot felul de informații și influențe de acolo. Nu pot și nici nu cred că ar fi indicat să încerc să le elimin. Treaba mea este să îi dau ei instrumentele care să o ajute să discearnă, să facă alegeri și să își formeze puncte de vedere. Sigur, asta nu se va întâmpla peste noapte, iar o concluzie importantă pe care am tras-o în urma acestei discuții este, vorba câtecului, ”deschide urechea bine!”. Vreau să spun că sigura cale de a cunoaște aceste influențe și felul în care le simte, procesează și integrează, este ca ea să mi le spună. Și o va face numai în măsura în care va simți că este ascultată, acceptată și susținută să își găsească propriile răspunsuri.

Voi cum abordați influențele comunității asupra copiilor voștri?