Proteste pe înțelesul copiilor

16402296_1700089130017967_966392087_n

În seara asta am fost la proteste. N-am luat copiii, pentru că nu voiam să înghețe, dar, înainte de culcare, Ilinca a vrut să îi explic ce înseamnă protestele și despre ce este vorba.

I-am explicat cum am putut mai bine, cât mai pe înțelesul ei contextul și scopul protestelor, i-am arătat și imagini, ca să-și înțeleagă mai bine despre ce este vorba.

Sunt două bucăți din discuția noastră pe care simt să vi le împărtășesc: Read more

Copiii, bătaia și protestele

Săptamâna asta am pus punct sărbătorilor de iarnă. Au fost așa, ca un cocktail dulce amărui de râsete și lacrimi, tensiune și relaxare, împreună și separat. Le-am savurat cu drag, le-am prelungit cât am putut, dar gata, ce-i prea mult strică, a venit momentul să revenim la ritmul normal al exitenței noastre… oricare ar fi el. A fost o săptămână haotică, m-am pierdut printre bagaje pe jumătate desfăcute, serii nesfârșite de haine de spălat, drumuri la grădiniță, la doctor, la farmacii, program de aerosoli, 100 de siropele, ceaiuri, supițe și multe alte mărunțișuri. Nu știu când au trecut zilele astea și când s-a facut sâmbătă.

Acum Ilinca e la cinema cu Liviu și piciul doarme liniștit, așa ca am avut îndrăzneala să deschid laptopul J. Citesc eu mailuri, șterg un puhoi de reclame care imi inundase inbox-ul, arunc un ochi pe facebook și chiar citesc câteva articole. Constat că blogurile de părinți au o nouă temă în dezbatere intensă, agresiunea față de copii, de ce nu e bună, ce urmări are, confesiuni… perfect de acord, violența naște violeță, traume, durere, n-are nimic de-a face cu educația, dar mai este asta o temă de actualitate, mă întreb eu, complet ruptă de știrile momentului. Adică, de la Calul Bălan al lui Creangă s-au făcut studii și cercetări, s-au scris cărți, s-au făcut cursuri și seminarii, încă ne mai punem problema daca e ok sau nu să ne batem copiii? Știu că există violență domestică multă, dar între cititorii de bloguri de parenting mai sunt încă oameni care își pun întrebarea asta?

Pe măsură ce mă pun la curent cu evenimentele momentului descopăr știrea despre o familie din Norvegia căreia autoritățile le-au luat copiii în custodie în urma unei sesizări făcute de fetele lor mai mari, la școală, referitor la administrarea de pedepse fizice cu rol de disciplinare. Aha, deci de aici a pornit tema. În paralel, la televizor era un reportaj despre ordinele de protecție pe care le solicită femeile abuzate în România și mare lor ineficiență. Informațiile se împletesc în mintea mea și mă gândesc ce bine ar fi să avem și noi un sistem de protecție care să funcționeze așa ca al norvegienilor. Nu-mi termin bine gândul că văd imagini cu proteste împotriva autorităților norvegiene și înțeleg că o comisie de parlamentari români urmează să meargă în Norvegia să investigheze cazul. Undeva e o ruptură logică și nu mai înțeleg nimic.

Deci, o familie mixta româno-norvegiană are 5 copii. Doi dintre copii se plang la școală că le sunt administrate corecții fizice de către părinți. Școala sesizează autoritățile competente, ele desfășoară o anchetă, ajung la concluzia că părinții reprezintă un pericol pentru copii și îi iau pe aceștia din urmă în plasament. Asta e știrea. Buuun. Și ce-i cu oamenii din stradă și cu parlamentarii? Ruptura logică îmi stârnește curiozitatea așa că mai citesc câteva articole pe tema asta, sau măcar fragmente, pentru că stau prost cu răbdarea. Găsesc tot felul de scenarii, cum că ”îi mai trăgeau ocazional de ureche, dar nimic așa de grav”, că de fapt e o persecutare cu temă religioasă la mijloc și multe altele care mă plictisesc fără a aduga, de fapt, nimic la știre, presupuneri, opinii, cam atât.

Vreau să trec mai departe dar nu îmi dă pace întrebarea, ce caută oamenii în stradă? Adică, am următorul scenariu, stau eu liniștită seara, la mine pe canapea, urmăresc știrile la TV sau pe net. Văd știrea de mai sus și sunt atât de impresionată că trebuie să fac o pancartă și să-mi strig nemulțumirea în stradă?!

E plină țara asta de motive de revoltă și indignare, dacă nu vă vine nimic în minte vă puteți inspira de aici. La mai toate suntem surzi, orbi, muți, excelăm în a le ignora, dar ne trezește din amorțeală știrea despre un sistem de protecție a copilului care funcționează.

În ce anume lovește de fapt această știre? Să fie oare credința că ”bătaia e ruptă din rai” încă atât de bine înrădăcinată? Să fie teama că la un moment dat și sistemul românesc va acționa la fel? Ce spune, de fapt, solidaritatea asta ad hoc, cu o familie despre care nu stim nimic altceva decât că proprii copii au simțit să ceară protecția autorităților, dar despre care presupunem multe?