”Cum a fost azi la școală?” cu Otilia Mantelers – gânduri după conferință

Adaptarea la viața școlară a fost nesperat de ușoară pentru Ilinca. Am avut șansa să descoperim o doamnă învățătoare pe care pitica o iubește și eu o admir din multe puncte de vedere. Conținuturile pe care le parcurge i se par accesibile, chiar ușoare pe alocuri, între colegi și-a făcut prieteni cu care inventează jocuri atât de interesante că uneori își ocupă și dupămasa cu pregătirea pentru pauzele zilei următoare. Îmi povestește cu plăcere despre orele petrecute la școală, fie în drum spre casă, fie seara, înainte de culcare, uneori cu atât de multe detalii că reușeste să mă piardă pe parcurs.

Evident toate astea mă bucură mult, dar undeva ascunsă în mintea și în sufletul meu rămâne teama că, odată cu trecerea în clasa I și apariția temelor pentru acasă, a evaluarilor, notelor și competiției, bucuria și entuziasmul de care avem parte acum vor dispărea încet dar sigur.  Am mers la conferința Otiliei Mantelers, ”Cum a fost azi la școală?”, cu dorința de a vedea perspectiva ei și experiența altor participanți despre cum pot păstra vii curiozitatea și plăcerea descoperirii în ciuda temelor pe care le anticipez (dar sper să mă surprindă plăcut 🙂 ) lungi și plictisitoare. Mi-am dorit să descopăr mai multe abordari legate de teme, note, competiție, evaluari și efectele lor în dinamica vieții școlare a copiilor. Read more

Lecția de educație civică

Răsfoiam Facebook-ul în timp ce o așteptam pe Ilinca să-și termine cina și văd un filmuleț al lui Adi Hădean despre dezastrul românesc de la SIAL. Curioasă dau drumul la volum să-l ascult. Ilinca, recunoscând vocea bucătarului ei preferat țop lângă mine să vadă despre ce-i vorba. O las să asculte, deși nu prea pricepe mare lucru. În drum spre duș fac un sumar pe înțelesul ei.

”Ahaaa… pai și de ce nu i-ai dat bif (adica like)?”

”Pentru că nu-i nimic de plăcut în asta. De fapt e foarte trist, iar oamenii de acolo sunt cu siguranță dezamăgiți și furioși. Cu ce crezi că ar ajuta like-ul meu.”

”Mda, nu prea ar ajuta. Dar mami, ce ar ajuta?” întreabă cuprinsă de spirit justițiar fiică-mea. Read more

De ce-l iubim pe tati

DSC_0020

Stiți momentul ăla când simți că motorul tău mai are urme fine de combustibil și visezi ca la Mecca momentul în care copiii dorm liniștiti ca îngerașii pentru ca tu să te lași moale pe o pernă, să te bucuri de liniște și relaxare… și aluneci pentru 5 secunde în visul tău, pleoapele cad, mușchii se relaxează, un zâmbet ți se așterne pe față și auzi ”mamiii hai să ne jucăm! Vreau de-a căluțul!”. Cam așa eram eu aseară, când Ilinca fără să aștepte vreun răspuns din partea mea și-a luat elan din vârful canapelei și s-a propulsat direct în spinarea mea.

Oftez și încep să zic ”cla, clo, cla, clo” ceea ce pe Andrei îl distrează maxim dar pe Ilinca nu o mulțumește. ”Mamiii trebuie să te ridici, să faci ture adevărateeee! Ce-i asta!?”. Mă pregăteam să îi propun un joc mai liniștit și să lăsăm căluții pe altă dată când în sufragerie intră Liviu. Se uită ea la mine, intuind ce aveam de gând, se uită la el, își ia fața de excroc sentimental și-i zice ”tatiiii, așa că pot să te călăresc? J”. ”Ce să-mi faci?” vine răspunsul însoțit de un zâmbet ghiduș, iar în secunda următoare Ilinca era călare, începeau joaca și chiotele. Mai bine de o oră s-au jucat cam tot ce i-a trecut Ilincăi prin cap, și nu i-au trecut puține, au râs de-a răsunat casa și ne-au molipsit și pe noi (adică pe mine și Andrei) care le admiram distracția dintr-un colț al canapelei.

Erau atât de frumoși amândoi, îmbujorați, înverșunați, absorbiți 100% de povestea în care jucau. A fost prima seară, după mult timp, când Ilinca a dormit liniștită, toată noaptea în patul ei. Toată gelozia, toate durerile și suferințele ei s-au topit în conectarea frumoasă dintre ei. Bravo tati!

Sărbători cum au vrut ele…

Au trecut și sărbatorile. Crăciunul l-am petrecut la spital. Andrei facea febră mare, ne-am dus la control, am făcut analize iar în 24 pe la prânz ne suna doctorița ca analizele erau foarte proaste și trebuia să ne internăm urgent.

Am trăit frică, pentru piticul care ardea la mine în brațe fără ca eu să înțeleg ce și de ce i se întâmplă, durere că las acasă copilla plângând în hohote, pentru ca nu înțelegea ce se întâmplă și vedea apocalipsa venind peste noi în ciuda explicațiilor mele. Am trăit neputință în timp ce asistentele se străduiau să îi găsească vene care să susțină branula și el plângea de mi se rupea sufletul, ciudă și frustrare că aveam atâtea planuri care s-au făcut praf. Împleteam toate astea cu gânduri urâte și lacrimi ce mi se înnodau pe sub bărbie și îl plimbam pe Andrei măsurând în lung și în lat camera de spital, încercând să-l liniștesc. Când, în sfârșit, a adormit, m-am așezat pe pat, obosită și amorțită. Piticul s-a cuibărit oftând pe pieptul meu, mă uitam la el cum era moale, cald și liniștit, cu respirația egală. Lui nu îi lipseau nici beculețele colorate, cadourile, colindele, nici mirosul de portocală, cozonac copt sau brad. Caldura brațelor mele și ritmul familiar al bătăilor inimii mele erau tot ce-i trebuia să fie fericit. Și dintr-o dată n-am mai fost neputincioasă și tristă, eram puternică și bucuroasă că-i pot da liniștea și siguranța de care avea nevoie. Atunci am învățat de la micuțul meu că o situație este atat de bună sau rea cât o fac ochii celui ce o privește. Fericirea ține, de multe ori, de unghiul din care alegem să privim lucrurile.

Liviu îmi trimitea poze cu Ilinca distrându-se la colindat prin vecini și smotocind vesela impreuna cu Maia un motan. Ma uitam la poze iar lacrimile au încetat să mai curgă. Ilinca era fericită, Andrei dormea linistit pe pieptul meu, sub tratament cu perspectiva de a fi sănătos în câteva zile. Nu era Crăciunul pe care îl visasem, dar de pregătit l-am pregătit frumos, în multe zile petrecute împreună, jucându-ne, gătind, patinând, cântând sau dansând. Aveam și amintiri frumoase legate de Crăciunul ăsta. M-am bucurat că am ales să așteptăm frumos, că n-am alergat spre obiectiv uitând să ne distrăm. ”Trăiește clipa” s-a transformat din clișeu într-o realitate minunată.

În 29 ne-am întors acasă. Nici nu vă imaginați cât de cald si luminos era acolo. Cât de bine a fost să lenevesc în noul meu halat de baie, admirându-i pe Liviu și pe Ilinca cum îl mângâiau pe Andrei și cum îl antrenau la joacă cu zdrăngănelele lui, în timp ce el gângurea bucuros la ei.

Mă gândeam la obiective, mi-am dorit să fim fericiți de sărbători dar nu mi-am spus nicio clipă că trebuie să fim împreună. Am zâmbit în sinea mea și mi-am propus pentru Anul Nou să fim fericiți împreună. Dacă îmi spunea cineva că tot ce îmi voi dori de Revelion va fi să fiu acasă, cu familia, să fac paste pe care să le mâncăm pe jos, la picnic, în mijlocul sufrageriei, să ciocnesc șampanie de copii la miezul nopții și câteva minute mai târziu să adorm cu copilul ghemotoc la mine în brațe, i-aș fi spus că n-am ieșit la pensie încă. Dar anul ăsta așa am simțit că a fost perfect pentru mine. M-am simțit relaxată, liniștită, iubită și împlinită. Vor veni, cu siguranță, momente în care îmi voi dori mai multă acțiune, să mă îmbrac frumos, să mă aranjez, să mergem într-un loc cu muzică, dans, oameni mulți și distracție de alt fel. Anul ăsta a fost perfect așa, în tihnă și sper ca 2016 să curgă așa cum a început, liniștit, colorat, vesel, cu multă căldură și iubire în suflet.

DSC_0270

Voi ce vă doriți de la anul care tocmai a început?

Mami, tu nu mai stii sa ma iubesti!

De cand am decis ca ne dorim doi copii am stiut ca vom avea de furca cu gelozia si rivalitatea dintre frati. Am citit un puhoi de carti si articole pe tema asta, le-am analizat si am concluzionat ca totul tine de dragostea neconditionata pe care o oferim copiilor nostri. Iubirea asta, aratata toata ziua prin joc si povesti inseamna respect, caldura, concetare, ascultare, empatie, intelegere si acceptare de gaduri si emotii de toate felurile, timp si atentie speciale dedicate fiecaruia. Buuun… totul limpede pana aici. Le stiu si le-am practicat pe toate pana acum, o sa imi iasa model de pus la gazeta de perete :).

Surprize, surprize insa, nu cu Andreea Marin, ci cu Ilinca. Desi am facut totul ca la carte, dupa 3 luni de viata in 4, copilul meu, in loc sa fie linistit si fericit ca un pui sub aripa iubitoare, e agitat, plange din te miri ce, vrea numai acasa, la mine in brate, non-stop daca se poate, ora de culcare e un vis frumos… al meu, nu al ei si viata noastra e departe de coltul de rai cald si luminos in care curge numai lapte si miere.

Da stiu, o sa ziceti ca 3 luni e putin, trebuie sa am rabdare si asteptari realiste. Dar eu nu astept perfectiunea ci am nevoie sa scap de gheara aia din piept care imi spune ca ceva nu e bine, am nevoie sa simt si sa cred cu toata fiinta mea ca sunt pe drumul cel bun. Si cand imi spun ca “trebuie sa am rabdare” ma si vad cu facaletul in mana, ciomagind cu sete pe ala de vorbeste asa urat cu mine.

Si daca tot sunt cu facaletul la purtator, de ce sa nu pornesc in cautare de vinovati. Prima pe lista, Ilinca. Pai cum frate, adica eu o iubesc de nu mai pot, ii spun asta mereu, ma joc cu ea, si ma joc nene, ca dupa o ora de joaca am febra musculara la muschi pe care nici macar nu stiam ca ii detin, o tin in brate, ii spun povesti si toate cele, iar ea… nerecunoscatoare, tot nu e multumita?! Clar, ea e de vina. Respir usurata, vreo 30 de secunde, eu sunt ok, sunt perfecta, copilul e defect!

Stai… stai asa… mai zi odata… copilul e defect? Copilul meu? Fetita mea minunata, cu ochii mari, ras cristalin si replici care te incuie pentru urmatoarea intrebare? Ilinca in imbratisarile careia te topesti de atata caldura si iubire? Nu se poate asa ceva, e ceva in neregula cu rationamentul asta! Da, dar ce?

Ma tot framant eu, fara vreun rezultat, si intr-o seara, povestind cu Ilinca, ajung sa o intreb: “ce ai tu nevoie ca sa poti dormi?”. “De iubire” vine raspunsul prompt, care ma blocheaza, facand praf convingerea mea ca dupa o ora si jumatate in care am facut tot ce-a vrut ea, si-am ras, si ne-am imbratisat si-am povestit, copilul nu se poate simti altfel decat iubit. “Pai cum asa?” ma aud eu replicand. Noroc ca ea trece peste reprosul din vocea mea si continua “mami, tu nu mai stii sa ma iubesti! Pe Andrei stii sa il iubeti, dar pe mine nu!”. Auuu, asta a durut! Tare si sub centura. Dar de data asta, ma culeg repede de pe jos si intr-un moment de inspiratie, raspund “imi pare rau… nu mi-am dat seama, vrei sa ma inveti tu?”

Asa am ajuns sa merg la cursul de iubire, cu Ilinca profesoara. Il tine in fiecare seara, jumatate de ora, dupa ce adoarme Andrei. Sunt o eleva sarguincioasa, imi iau notite dupa ora, in “Jurnalul meu despre iubit Ilinca” si cred ca, in sfarsit, am gasit cursul perfect de parenting, personalizat 100%.

Uite mami, rabdarea pe care ai pierdut-o aseara!

DSC_1339

Se uita la mine cu ochii mari, cu acea privire limpede si luminoasa cu care pare a cuprinde toata lumea si ceva in plus. Il sarut usor pe frunte. Zambeste aratandu-mi gingiile stirbe si lasa sa se vada o gropita in obrazul dolofan, moale si pufos ca un cozonac copt in seara de Ajun.

Nu-i resist si-i aplic cativa pupici zgomotosi si lipiciosi. Rade in hohote, ca o jucarie si gangureste… “gaaa, ghee”. Il mangai usor si ma priveste bland in ochi. Usor, usor, pleoapele ii aluneca si adoarme parca soptindu-mi: “uite mami, rabdarea pe care ai piedut-o aseara! Te iubesc mami! Somn usor!”