Decembrie și copilăria

Decembrie… pentru mine mereu a fost o lună specială de-a lungul căreia sunt încărcată cu o energie bună și frumoasă. E ca și cum aș avea un buton nevăzut, care se declanșează automat când se schimbă fila calendarului. Nu știu exact de ce, dar culorile îmi par mai vii, aromele mai intense, gusturile mai plăcute, îmbrățișările mai calde. Simt că vibrez și rezonez cu tot ce mă înconjoară. E atât de faină trăirea asta că tare mi-ar plăcea să o am mereu. Dar nu, 1 decembrie este bucățica mea de madlenă cu efect de fix o lună :).

Madlena mă duce în lumea copilăriei mele când decembrie însemna vacanța de iarnă. Toată lumea, cu mic cu mare, era liberă. Afară ningea mult și stratul de zăpadă părea să se aștearnă peste toate grijile, să ne invite să ne bucurăm de aerul rece, de peisajul minunat, de jocurile iernii și de cacao fierbinte la gura sobei.

Îmi amintesc cum făceam curațenia de iarnă, o zi de agitație maximă, cu mama robotind de colo colo, ba sus pe geamuri, ba jos după canapea, haosul generat de mutarea tuturor lucrurilor de la loc pentru desprăfuirea generală, tata cărând covoarele și lovindu-le cu aplomb, noi încercând să ajutăm dar mai mult încurcând și mirosul de proaspăt și curat de la sfârsitul zilei.

Îmi amintesc cum mergeam cu toții la patinoar, entuziasmul cu care prindeam viteză, râsetele și chicotelile întrerupte inevitabil de căzături dureroase, îmbrățișarea caldă a mamei, drumul spre casă cu oprire obligatorie la Clubul Copiilor să mâncăm o savarină.

Casa bunicilor cu acoperișul alb și fumul ieșind liniștit prin hornuri. Lopata cea mare cu care dădea bunicul zăpada dar pe care o folosea și pentru a ne face cărămizi pentru cazematele pe care le constuiam în mijlocul străzii cu trupa de copii din vecini, ca să ne jucăm de-a războiul cu bulgări. Cele două dealuri pe care ne îngrămădeam cu săniuțele strigând cât ne ținea gura ”pârtieeeeeee!” până seara târziu când ne adunau părinții plini de țurțuri la mănuși și roșii ca racii fieți în obraji. Moleșeala plăcută din toți mușchii pe care o simțeam când dădeam de căldură și sunetul lemnelor trosnind în sobă însoțit de miroul ăla de foc cu lemne ce nu poate fi reprodus.

Discurile cu poveștile lui Creangă care săreau sau se blocau din loc în loc, pe care le ascultam înainte de culcare și care se împleteau cu sunetul biciurilor și al clopotelor baieților mai mari pregatindu-se pentru plugușorul de Anul Nou.

Străbunica frământând cozonacii în troacă, mirosurile amestecate de sarmale, pâine proaspăt coaptă și cozonaci ieșind într-un abur ușor pe ușa bucătăriei. Mesele încărcate cu prea multe bunătăți deodată, torturile senzationale ale mamei pentru ziua mea, care nu mai aveau loc în stomăcelele noastre deja ghiftuite, dar pentru care făceam noi o magie să mai intre :).

Instalația de brad in trei sau patru timpi meșterită de tata cu cutia ei neagră care făcea magia beculețelor colorate să se întâmple, bomboanele de brad tari, din fondant, pe care le furam la concurență cu frate-miu aranjând apoi ambalajul să pară că sunt tot acolo. Colindatul în gașcă pe la toți vecinii, bucuria de a-l vedea pe Moșu chiar și după ce am descoperit că, de fapt, Moșul nu există. Așa am crescut eu și le mulțumesc părinților mei pentru asta.

Pentru copiii mei luna decembrie este diferită. Ei trăiesc alte experiențe dar dorința mea pentru ei este ca peste ani, indiferent care vor fi momentele rămase în amintire, luna decembrie să însemne tot festin al simțurilor și abundență de emoții frumoase, să fie despre libertate, bucurie și iubire savurate împreună exact așa cum este pentru mine.

Scrisoare pentru Moș Crăciun

Scriam cu Ilinca scrisoarea pentru Moș Crăciun, adică eu scriam după dictare:

”Dragă Moșule,

Abia aștept să ne vedem. Îmi doresc să ne aduci o cutiuță cu toate cântecele preferate ale lui Andrei și îmi mai doresc o busolă care să ne spună mereu ce își dorește Andrei atunci când plânge.”

Pentru ea încă nu are o dorință, se mai gândește și continuăm mâine scrisoarea :).

 

Mami, tu nu mai stii sa ma iubesti!

De cand am decis ca ne dorim doi copii am stiut ca vom avea de furca cu gelozia si rivalitatea dintre frati. Am citit un puhoi de carti si articole pe tema asta, le-am analizat si am concluzionat ca totul tine de dragostea neconditionata pe care o oferim copiilor nostri. Iubirea asta, aratata toata ziua prin joc si povesti inseamna respect, caldura, concetare, ascultare, empatie, intelegere si acceptare de gaduri si emotii de toate felurile, timp si atentie speciale dedicate fiecaruia. Buuun… totul limpede pana aici. Le stiu si le-am practicat pe toate pana acum, o sa imi iasa model de pus la gazeta de perete :).

Surprize, surprize insa, nu cu Andreea Marin, ci cu Ilinca. Desi am facut totul ca la carte, dupa 3 luni de viata in 4, copilul meu, in loc sa fie linistit si fericit ca un pui sub aripa iubitoare, e agitat, plange din te miri ce, vrea numai acasa, la mine in brate, non-stop daca se poate, ora de culcare e un vis frumos… al meu, nu al ei si viata noastra e departe de coltul de rai cald si luminos in care curge numai lapte si miere.

Da stiu, o sa ziceti ca 3 luni e putin, trebuie sa am rabdare si asteptari realiste. Dar eu nu astept perfectiunea ci am nevoie sa scap de gheara aia din piept care imi spune ca ceva nu e bine, am nevoie sa simt si sa cred cu toata fiinta mea ca sunt pe drumul cel bun. Si cand imi spun ca “trebuie sa am rabdare” ma si vad cu facaletul in mana, ciomagind cu sete pe ala de vorbeste asa urat cu mine.

Si daca tot sunt cu facaletul la purtator, de ce sa nu pornesc in cautare de vinovati. Prima pe lista, Ilinca. Pai cum frate, adica eu o iubesc de nu mai pot, ii spun asta mereu, ma joc cu ea, si ma joc nene, ca dupa o ora de joaca am febra musculara la muschi pe care nici macar nu stiam ca ii detin, o tin in brate, ii spun povesti si toate cele, iar ea… nerecunoscatoare, tot nu e multumita?! Clar, ea e de vina. Respir usurata, vreo 30 de secunde, eu sunt ok, sunt perfecta, copilul e defect!

Stai… stai asa… mai zi odata… copilul e defect? Copilul meu? Fetita mea minunata, cu ochii mari, ras cristalin si replici care te incuie pentru urmatoarea intrebare? Ilinca in imbratisarile careia te topesti de atata caldura si iubire? Nu se poate asa ceva, e ceva in neregula cu rationamentul asta! Da, dar ce?

Ma tot framant eu, fara vreun rezultat, si intr-o seara, povestind cu Ilinca, ajung sa o intreb: “ce ai tu nevoie ca sa poti dormi?”. “De iubire” vine raspunsul prompt, care ma blocheaza, facand praf convingerea mea ca dupa o ora si jumatate in care am facut tot ce-a vrut ea, si-am ras, si ne-am imbratisat si-am povestit, copilul nu se poate simti altfel decat iubit. “Pai cum asa?” ma aud eu replicand. Noroc ca ea trece peste reprosul din vocea mea si continua “mami, tu nu mai stii sa ma iubesti! Pe Andrei stii sa il iubeti, dar pe mine nu!”. Auuu, asta a durut! Tare si sub centura. Dar de data asta, ma culeg repede de pe jos si intr-un moment de inspiratie, raspund “imi pare rau… nu mi-am dat seama, vrei sa ma inveti tu?”

Asa am ajuns sa merg la cursul de iubire, cu Ilinca profesoara. Il tine in fiecare seara, jumatate de ora, dupa ce adoarme Andrei. Sunt o eleva sarguincioasa, imi iau notite dupa ora, in “Jurnalul meu despre iubit Ilinca” si cred ca, in sfarsit, am gasit cursul perfect de parenting, personalizat 100%.

Pinguinul gratios :)

pinguin

Aseara cand a venit Ilinca de la gradinita mi-a decretat de la intrare ca vrea sa isi petreaca dupamasa vazand desene, ca n-are chef de parc si joaca.

Dupa ce a devenit clar ca este exclus sa stea atat de mult in fata televizorului s-a uitat urat la mine si mi-a zis “bine atunci o sa stau statuie aici pentru toteauna”.

“Eheee, acum tu esti statuia mea preferata!” am exclamat eu. “Nu o sa ma satur niciodata sa te privesc!”

Cum tocmai hraneam pruncul n-am mai avut ce face cand s-a mutat incruntata in sufragerie. A stat imbufnata pe canapea o vreme, dar cum nu e ea un copilul care sa stea locului s-a apucat sa exerseze balet in oglinda, asta dupa ce a inchis usa de la dormitor sa se asigure ca intrerupe orice legatura cu mine.

Era clar ca avem nevoie de reconectare. Asa ca, dupa ce am adormit piticul, am intrat si eu in joc intreband “Ilinca vrei sa ma inveti si pe mine? Eu nu ma prea pricep sa fiu gratioasa asa ca tine.”

Au urmat cateva replici din seria “nu ma mai joc cu tine niciodata”, “nu mai sunt prietena ta”contracarate cu insistente afectate “dar te rog, mai da-mi o sansa”, “vreau si eu sa fiu balerina si numai tu ma poti invata”. Pana la urma si-a luat rolul de profesoara in serios si a inceput sa ma dirijeze prin casa, sa imi corecteze pozitia, miscarile, sa ma laude si sa ma certe atunci cand greseam. Era dragut, dar tot nu o simteam acolo cu mine 100%.

“Pai daca esti serioasa, sa-ti fac rost de o provocare serioasa” mi-am zis. Si cum masuram holul exersand mersul pe varfuri la comanda doamnei profesoare am inceput sa merg ca pinguinul (asa cum facem noi la jocurile de mima).

Ilinca se incrunta la mine, “nuuu, nu asa mamiii, trebuie sa fii gratioasaaaa”.

“Aaaa, daaa? Pai eu sunt un pinguin. Unde ai vazut tu pinguin gratios?” si ma chinui din rasputeri sa par gratioasa, din pielea pinguinului.

Ilinca rade cu gura pana la urechi si continua sa imi dea indicatii. Eu execut constiincios, pana ma impiedic si cad pe covor. “Off mai pinguinule, tu nu esti gratios si mai esti si impiedicat” zice Ilinca printre hohote.

Imi da mana sa ma ajute sa ma ridic, dar cade artistic peste mine, intr-o imbratisare atat de calda si de buna. Se uita in ochii mei pentru cateva secunde si ma mai imbratiseaza odata spunand “te iubesc mami!”

Cateva minute mai tarziu ma alerga prin casa “hai mami odata in parc, ca acus se intuneca!”

Vreau sa zic de trei ori “Uraaaaa!” pentru pinguinul gratios care ne-a ajutat sa schimbam cursul a ceea ce incepuse ca o dupamasa de cosmar in clipe de conectare frumoasa.