Cum am lăsat frica să îmi conducă viața

În urmă cu niște ani, nici nu mai știu câți, am avut un accident de mașină. Țin minte ca și cum ar fi fost ieri. Eram în dreapta, mergeam tare și o mașină care ieșea de pe un drum lateral a lovit în portiera mea. Aud zgomotul fiarelor care se lovesc și se contorsioneaza, simt cum mașina se învârte cu noi într-o smucitură groaznică. Centura mă strânge, airbag-ul mă lovește în față. Mă doare tot ce am, sunt cioburi și fum peste tot, în gură am praf și-mi simt inima în gât. Bate repede, zici că a luat-o la fugă și vrea să iasă din mine. Îmi văd prietena în spate, fără cunoștină și gânduri sumbre mă cuprind. Apoi agitație mare, mulți oameni care vor să ajute dar nu știu cum așa că își dau cu parerea fără a avea curajul să facă ceva. Simt frică, multă, multă frică, vreau să fug dar piciorul rupt și prins printre fiare nu mă ascultă. Rămân pe loc, tremur și las frica și durerea să mă cuprindă.

Timpul a trecut și odată cu el am depșit și eu acest moment, dar de condus, n-am mai condus de atunci. Am încercat de câteva ori, însă de fiecare dată frica își scotea capul urât la iveală, și se insinua din nou, în fiecare celulă a corpului meu. Așa că am renunțat. M-am convins singură că instictele mele de șofer sunt alterate pentru totdeauna, că aș fi un pericol pentru mine și pentru alții în trafic și că e mai bine să nu forțez. Mașina familiei stă de atunci în garajul bunicii, soțul cirulă cu mașina de la muncă iar eu pe jos sau cu transportul public. Am învățat-o și pe Ilinca ”mersul pe jos face piciorul frumos” sau ”cu metroul e mai repede și mai bine decât să pierzi ore întregi în trafic”. De câte ori gândesc ”ce bine ar fi cu mașina”, îmi spun repede vorbele astea și alung gândul că aș putea să mă urc din nou la volan. Ce parșiv lucrează frica asta în noi!

Astăzi, în timp ce mergeam prin ploaia torențială spre grădinița Ilincăi, cu ea de mână și Andrei in carucior mă gândeam ce bine ar fi fost cu mașina. Parcă piciorul se putea face frumos și altă dată. Ploaia șiroia pe noi și se strecura rece și neprietenoasă prin straturile de haine, teoretic impremeabile, vântul bătea tare lipind pantalonii înghețați și uzi de picioare, balțile treceau bine de glezne și apa din ele a reușit să treacă de bariera cizmelor de cauciuc. N-am stat acasă, că azi sărbătoreau anticipat ziua României la grădiniță și Ilinca era entuziasmată să se îmbrace în costum național și să spună în fața clasei poezia pe care a învățat-o cu îndârjire toată seara. Nici taxi n-am găsit, că pe ploaie, dimineața, în timpul săptămânii, e imposibil să găsești taxi în București. Așa că mergeam prin vremea asta hidoasă și blestemam ziua în care am lăsat frica să îmi conducă viața. Și eu și copiii mei merităm mai bine de atât.

Udă până la piele și înghețată toată am hotărât astăzi să îmi privesc frica în ochi, să mă iau la trântă cu ea și să nu renunț până nu o dau afară din sufletul meu, de acolo unde tot eu am invitat-o să trăiască. Și scriu aceste rânduri ca, dacă la un moment dat, când soarele va străluci plăcut pe cer, frica va căpăta puteri noi și va fi pe cale să mă înfrângă iar, să le recitesc și să mă încarc iar cu determinarea pe care o simt în acest moment.