Noi inceputuri

2013-02-03 11.19.10

Miroase a toamnă și a început de școală, grădiniță, creșă. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă al cărei băiețel de 2 anișori urmează să înceapă grădinița despre toate emoțiile noilor începuturi. O ascultam povestind despre toate experiențele urâte de care a auzit, cu copii plângând, țipând, agățându-se cu disperare de hainele părinților, nevrând să rămână la grădiniță, cu ochișori roșii și fețe scăldate într-un amestec nedefinit de lacrimi, muci și băluțe întâmpinând mămici la finalul primei zile. Simțeam cât îi este de frică de această zi și cum plutește în aer, fără răspuns întebarea ”și eu ce fac în situația asta?”.   Read more

Fără presupuneri!

_20160825_232813

Ilinca cu schimbările are o relație… încâlcită. Deși la prima vedere le gestionează foarte bine și se adaptează cu mare ușurință în condiții noi, când îmi e lumea mai dragă și respir ușurată că s-a terminat cu bine, emoțiile ei găsesc că e momentul să se reverse. Experiența m-a învățat că modul lor preferat de a ieși la suprafața este prin tot felul personaje imaginare care o înspăimântă seara la culcare, îi bântuie visele și ne fragmentează nopțile. V-am mai povestit eu despre Motanul care ne-a terorizat nopți la rând sau despre serile luungi care mi-au pus răbdarea la mare încercare. Read more

De la grădiniță la școală – emoții, gânduri, influențe

”Mami eu nu vreau sa merg la școală!”

”Dar ce vrei tu să faci când se termină grădinița?”

”Păi eu nu vreau să se termine grădinița! Aici am prietenii mei și ne jucăm jocuri frumoase și Miss are idei de activități care îmi plac, învățăm tot felul de lucruri… de ce să se termine grădinița?”

”Vrei să spui că îți sunt dragi prietenii tăi de la grădiniță și vrei să fii în continuare prietenă cu ei?”

”Nu, tu nu înțelegi, eu vreau la gradi pentru că acolo mă joc și să fac fișe dinalea interesante cum are Miss idei bune, nu vreau să stau mult pe scaun și să mă plictisesc. Așa e la școală! Acolo nu te lasă să se te joci, e plictisitor, și, în plus se dau teme și note. Dacă nu fac tema bine odată și iau o notă mică, ce mă fac? Atunci o să zică Miss că sunt un copil rău și ce mă fac? O să râdă toți de mine și nu o să mai am nici un prieten!”

Așa a început ultima mea conversație cu Ilinca pe tema școlii. Inspirația de moment mi l-a adus aminte pe Kevin din Singur Acasa. Așa că i-am amintit Ilincăi de băiețelul care se temea de subsol pentru că îi spusese fratele mai mare că acolo este un mostru care o să-l mănânce, dar care, după ce și-a făcut curaj și a intrat acolo a descoperit că nu e nimic înspăimântător, a reușit să își spele hainele și se mai și distra cântând și dansând.

”Adică… tot ce am auzit eu despre școală sunt minciuni?” a concluzionat ea nedumerită.

”Vreau să spun că e un loc nou, despre care ai aflat numai din poveștile altora. Poți să mergi acolo curioasă și să desoperi tu sigură cum e. Nu toată lumea vede lucrurile la fel.”

”Ca tine cu hainele, când zici că nu se asortează dar mie imi place și cred că se potrivesc?”

”Da, exact așa!”

Cred că discuția a ajutat-o, dar m-a surprins pentru că discuțiile noastre anterioare pe acest subiect au fost într-o notă pozitivă. Am încercat să o pregătim pentru această trecere treptat, presărând când se ivea prilejul câte o poveste din anii noștri de școală, marcând în momentele în care își exprima interesul fața de un subiect că va afla și mai multe lucruri despre asta la școală, arătându-i școala la care va merge care are și un spațiu de joacă generos, plin de râsete și voci vesele de copii în pauze.

Pierderea comunității din grădiniță era singurul regret pe care îl exprimase până acum. Vorbisem despre asta, își manifestase ciuda și durerea cu lacrimi și pumni în perne. Trecusem încet, încet în etapa de acceptare și chiar și-a exprimat în câteva rânduri curiozitatea…”Oare cum vor fi noii colegi? Vor fi mai multe fete, sau mai mulți baieți?”

Părea entuziasmată că va fi colegă cu prietenul ei David și va intra în rândul ”copiilor mari”, cum spune ea, încercând chiar să descopere dacă acest ”upgrade” ar putea veni cu libertăți suplimentare, de genul mers singură la școală sau oră de culcare mai târzie.

Mărturisesc că primul meu gând a fost, ”cine naiba îi bagă în cap toate ideile astea?!”.  Mi-a dat prin minte și să-i spun ceva de genul, ”termină cu prostiile, toți copii merg la școală, nu are de ce să-ti fie frică!”. Nu am răspuns așa pentru că simțeam că nu asta așteaptă Ilinca de la mine, nu pentru asta venise. În plus, mi-a spus cu altă ocazie, nu de mult, ”mami, nu mai imi zice să termin cu prostiile”. Nici nu îmi dădeam seama că făceam asta, dar am băgat la cap și am devenit mai atentă la ce cuvinte folosesc.

O vreme m-am tot gândit încercând să îmi dau seama cine e influența negativă, dar apoi m-am întrebat ce aș face cu informația asta și am realizat că mi-ar fi complet inutilă. Copilul meu este integrat în comunitate și, fie că îmi place, fie că nu, Ilinca primește tot felul de informații și influențe de acolo. Nu pot și nici nu cred că ar fi indicat să încerc să le elimin. Treaba mea este să îi dau ei instrumentele care să o ajute să discearnă, să facă alegeri și să își formeze puncte de vedere. Sigur, asta nu se va întâmpla peste noapte, iar o concluzie importantă pe care am tras-o în urma acestei discuții este, vorba câtecului, ”deschide urechea bine!”. Vreau să spun că sigura cale de a cunoaște aceste influențe și felul în care le simte, procesează și integrează, este ca ea să mi le spună. Și o va face numai în măsura în care va simți că este ascultată, acceptată și susținută să își găsească propriile răspunsuri.

Voi cum abordați influențele comunității asupra copiilor voștri?

Sărbători cum au vrut ele…

Au trecut și sărbatorile. Crăciunul l-am petrecut la spital. Andrei facea febră mare, ne-am dus la control, am făcut analize iar în 24 pe la prânz ne suna doctorița ca analizele erau foarte proaste și trebuia să ne internăm urgent.

Am trăit frică, pentru piticul care ardea la mine în brațe fără ca eu să înțeleg ce și de ce i se întâmplă, durere că las acasă copilla plângând în hohote, pentru ca nu înțelegea ce se întâmplă și vedea apocalipsa venind peste noi în ciuda explicațiilor mele. Am trăit neputință în timp ce asistentele se străduiau să îi găsească vene care să susțină branula și el plângea de mi se rupea sufletul, ciudă și frustrare că aveam atâtea planuri care s-au făcut praf. Împleteam toate astea cu gânduri urâte și lacrimi ce mi se înnodau pe sub bărbie și îl plimbam pe Andrei măsurând în lung și în lat camera de spital, încercând să-l liniștesc. Când, în sfârșit, a adormit, m-am așezat pe pat, obosită și amorțită. Piticul s-a cuibărit oftând pe pieptul meu, mă uitam la el cum era moale, cald și liniștit, cu respirația egală. Lui nu îi lipseau nici beculețele colorate, cadourile, colindele, nici mirosul de portocală, cozonac copt sau brad. Caldura brațelor mele și ritmul familiar al bătăilor inimii mele erau tot ce-i trebuia să fie fericit. Și dintr-o dată n-am mai fost neputincioasă și tristă, eram puternică și bucuroasă că-i pot da liniștea și siguranța de care avea nevoie. Atunci am învățat de la micuțul meu că o situație este atat de bună sau rea cât o fac ochii celui ce o privește. Fericirea ține, de multe ori, de unghiul din care alegem să privim lucrurile.

Liviu îmi trimitea poze cu Ilinca distrându-se la colindat prin vecini și smotocind vesela impreuna cu Maia un motan. Ma uitam la poze iar lacrimile au încetat să mai curgă. Ilinca era fericită, Andrei dormea linistit pe pieptul meu, sub tratament cu perspectiva de a fi sănătos în câteva zile. Nu era Crăciunul pe care îl visasem, dar de pregătit l-am pregătit frumos, în multe zile petrecute împreună, jucându-ne, gătind, patinând, cântând sau dansând. Aveam și amintiri frumoase legate de Crăciunul ăsta. M-am bucurat că am ales să așteptăm frumos, că n-am alergat spre obiectiv uitând să ne distrăm. ”Trăiește clipa” s-a transformat din clișeu într-o realitate minunată.

În 29 ne-am întors acasă. Nici nu vă imaginați cât de cald si luminos era acolo. Cât de bine a fost să lenevesc în noul meu halat de baie, admirându-i pe Liviu și pe Ilinca cum îl mângâiau pe Andrei și cum îl antrenau la joacă cu zdrăngănelele lui, în timp ce el gângurea bucuros la ei.

Mă gândeam la obiective, mi-am dorit să fim fericiți de sărbători dar nu mi-am spus nicio clipă că trebuie să fim împreună. Am zâmbit în sinea mea și mi-am propus pentru Anul Nou să fim fericiți împreună. Dacă îmi spunea cineva că tot ce îmi voi dori de Revelion va fi să fiu acasă, cu familia, să fac paste pe care să le mâncăm pe jos, la picnic, în mijlocul sufrageriei, să ciocnesc șampanie de copii la miezul nopții și câteva minute mai târziu să adorm cu copilul ghemotoc la mine în brațe, i-aș fi spus că n-am ieșit la pensie încă. Dar anul ăsta așa am simțit că a fost perfect pentru mine. M-am simțit relaxată, liniștită, iubită și împlinită. Vor veni, cu siguranță, momente în care îmi voi dori mai multă acțiune, să mă îmbrac frumos, să mă aranjez, să mergem într-un loc cu muzică, dans, oameni mulți și distracție de alt fel. Anul ăsta a fost perfect așa, în tihnă și sper ca 2016 să curgă așa cum a început, liniștit, colorat, vesel, cu multă căldură și iubire în suflet.

DSC_0270

Voi ce vă doriți de la anul care tocmai a început?

Decembrie și copilăria

Decembrie… pentru mine mereu a fost o lună specială de-a lungul căreia sunt încărcată cu o energie bună și frumoasă. E ca și cum aș avea un buton nevăzut, care se declanșează automat când se schimbă fila calendarului. Nu știu exact de ce, dar culorile îmi par mai vii, aromele mai intense, gusturile mai plăcute, îmbrățișările mai calde. Simt că vibrez și rezonez cu tot ce mă înconjoară. E atât de faină trăirea asta că tare mi-ar plăcea să o am mereu. Dar nu, 1 decembrie este bucățica mea de madlenă cu efect de fix o lună :).

Madlena mă duce în lumea copilăriei mele când decembrie însemna vacanța de iarnă. Toată lumea, cu mic cu mare, era liberă. Afară ningea mult și stratul de zăpadă părea să se aștearnă peste toate grijile, să ne invite să ne bucurăm de aerul rece, de peisajul minunat, de jocurile iernii și de cacao fierbinte la gura sobei.

Îmi amintesc cum făceam curațenia de iarnă, o zi de agitație maximă, cu mama robotind de colo colo, ba sus pe geamuri, ba jos după canapea, haosul generat de mutarea tuturor lucrurilor de la loc pentru desprăfuirea generală, tata cărând covoarele și lovindu-le cu aplomb, noi încercând să ajutăm dar mai mult încurcând și mirosul de proaspăt și curat de la sfârsitul zilei.

Îmi amintesc cum mergeam cu toții la patinoar, entuziasmul cu care prindeam viteză, râsetele și chicotelile întrerupte inevitabil de căzături dureroase, îmbrățișarea caldă a mamei, drumul spre casă cu oprire obligatorie la Clubul Copiilor să mâncăm o savarină.

Casa bunicilor cu acoperișul alb și fumul ieșind liniștit prin hornuri. Lopata cea mare cu care dădea bunicul zăpada dar pe care o folosea și pentru a ne face cărămizi pentru cazematele pe care le constuiam în mijlocul străzii cu trupa de copii din vecini, ca să ne jucăm de-a războiul cu bulgări. Cele două dealuri pe care ne îngrămădeam cu săniuțele strigând cât ne ținea gura ”pârtieeeeeee!” până seara târziu când ne adunau părinții plini de țurțuri la mănuși și roșii ca racii fieți în obraji. Moleșeala plăcută din toți mușchii pe care o simțeam când dădeam de căldură și sunetul lemnelor trosnind în sobă însoțit de miroul ăla de foc cu lemne ce nu poate fi reprodus.

Discurile cu poveștile lui Creangă care săreau sau se blocau din loc în loc, pe care le ascultam înainte de culcare și care se împleteau cu sunetul biciurilor și al clopotelor baieților mai mari pregatindu-se pentru plugușorul de Anul Nou.

Străbunica frământând cozonacii în troacă, mirosurile amestecate de sarmale, pâine proaspăt coaptă și cozonaci ieșind într-un abur ușor pe ușa bucătăriei. Mesele încărcate cu prea multe bunătăți deodată, torturile senzationale ale mamei pentru ziua mea, care nu mai aveau loc în stomăcelele noastre deja ghiftuite, dar pentru care făceam noi o magie să mai intre :).

Instalația de brad in trei sau patru timpi meșterită de tata cu cutia ei neagră care făcea magia beculețelor colorate să se întâmple, bomboanele de brad tari, din fondant, pe care le furam la concurență cu frate-miu aranjând apoi ambalajul să pară că sunt tot acolo. Colindatul în gașcă pe la toți vecinii, bucuria de a-l vedea pe Moșu chiar și după ce am descoperit că, de fapt, Moșul nu există. Așa am crescut eu și le mulțumesc părinților mei pentru asta.

Pentru copiii mei luna decembrie este diferită. Ei trăiesc alte experiențe dar dorința mea pentru ei este ca peste ani, indiferent care vor fi momentele rămase în amintire, luna decembrie să însemne tot festin al simțurilor și abundență de emoții frumoase, să fie despre libertate, bucurie și iubire savurate împreună exact așa cum este pentru mine.

Cum am lăsat frica să îmi conducă viața

În urmă cu niște ani, nici nu mai știu câți, am avut un accident de mașină. Țin minte ca și cum ar fi fost ieri. Eram în dreapta, mergeam tare și o mașină care ieșea de pe un drum lateral a lovit în portiera mea. Aud zgomotul fiarelor care se lovesc și se contorsioneaza, simt cum mașina se învârte cu noi într-o smucitură groaznică. Centura mă strânge, airbag-ul mă lovește în față. Mă doare tot ce am, sunt cioburi și fum peste tot, în gură am praf și-mi simt inima în gât. Bate repede, zici că a luat-o la fugă și vrea să iasă din mine. Îmi văd prietena în spate, fără cunoștină și gânduri sumbre mă cuprind. Apoi agitație mare, mulți oameni care vor să ajute dar nu știu cum așa că își dau cu parerea fără a avea curajul să facă ceva. Simt frică, multă, multă frică, vreau să fug dar piciorul rupt și prins printre fiare nu mă ascultă. Rămân pe loc, tremur și las frica și durerea să mă cuprindă.

Timpul a trecut și odată cu el am depșit și eu acest moment, dar de condus, n-am mai condus de atunci. Am încercat de câteva ori, însă de fiecare dată frica își scotea capul urât la iveală, și se insinua din nou, în fiecare celulă a corpului meu. Așa că am renunțat. M-am convins singură că instictele mele de șofer sunt alterate pentru totdeauna, că aș fi un pericol pentru mine și pentru alții în trafic și că e mai bine să nu forțez. Mașina familiei stă de atunci în garajul bunicii, soțul cirulă cu mașina de la muncă iar eu pe jos sau cu transportul public. Am învățat-o și pe Ilinca ”mersul pe jos face piciorul frumos” sau ”cu metroul e mai repede și mai bine decât să pierzi ore întregi în trafic”. De câte ori gândesc ”ce bine ar fi cu mașina”, îmi spun repede vorbele astea și alung gândul că aș putea să mă urc din nou la volan. Ce parșiv lucrează frica asta în noi!

Astăzi, în timp ce mergeam prin ploaia torențială spre grădinița Ilincăi, cu ea de mână și Andrei in carucior mă gândeam ce bine ar fi fost cu mașina. Parcă piciorul se putea face frumos și altă dată. Ploaia șiroia pe noi și se strecura rece și neprietenoasă prin straturile de haine, teoretic impremeabile, vântul bătea tare lipind pantalonii înghețați și uzi de picioare, balțile treceau bine de glezne și apa din ele a reușit să treacă de bariera cizmelor de cauciuc. N-am stat acasă, că azi sărbătoreau anticipat ziua României la grădiniță și Ilinca era entuziasmată să se îmbrace în costum național și să spună în fața clasei poezia pe care a învățat-o cu îndârjire toată seara. Nici taxi n-am găsit, că pe ploaie, dimineața, în timpul săptămânii, e imposibil să găsești taxi în București. Așa că mergeam prin vremea asta hidoasă și blestemam ziua în care am lăsat frica să îmi conducă viața. Și eu și copiii mei merităm mai bine de atât.

Udă până la piele și înghețată toată am hotărât astăzi să îmi privesc frica în ochi, să mă iau la trântă cu ea și să nu renunț până nu o dau afară din sufletul meu, de acolo unde tot eu am invitat-o să trăiască. Și scriu aceste rânduri ca, dacă la un moment dat, când soarele va străluci plăcut pe cer, frica va căpăta puteri noi și va fi pe cale să mă înfrângă iar, să le recitesc și să mă încarc iar cu determinarea pe care o simt în acest moment.