Jocuri furate

Imi place să stau în aer liber, așa că indiferent de vreme, petrec aproape zilnic ore în șir cu copiii în parc. Ilinca își găsește mereu parteneri de joacă, iar Andrei adoră să descopere de toate, de la tobogane și leagăne până la pietricele și bețe de toate mărimile. Își consumă amândoi energia iar eu nu trebuie decât să îl supraveghez pe piticul care încă nu are noțiunea de pericol și se cocoață sau se vâră pe unde nici nu gândești.  Umblând de zor după Andrei pe sub tobogane și prin toate ungherele parcului am avantajul de a mă încadra în peisaj de așa manieră că nimeni nu mă mai bagă în seamă așa că pot urmări și ascula în voie jocurile copiilor mai mari, fără ca ei să simtă nevoia să se cenzureze în vreun fel. Read more

Emotiile grele si agresivitatea la copii

agresivitate

Ilinca si-a dorit mult un fratior sau o surioara. Zambesc mereu cand imi amintesc replica ei, rostita cu nerabdare “mami, tu trebuie sa te mai mariti odata cu tati ca sa imi faci un fratior?”. Pe cat de mare a fost dorinta si de lunga asteptarea, pe atat de puternica este furtuna emotionala pe care a adus-o Andrei in lumea Ilincai.

Dupa 5 ani in care a fost centrul universului pentru parinti, bunici si prieteni se simte deodata data deoparte, uitata intr-un colt in timp ce toata lumea roieste in jurul gemotocului ala mic care pe deasupra nici nu face altceva decat sa doarma si sa manance.

Viata prin ochii Ilincai se vede cam asa: mami e toata ziua cu el in brate, il hraneste, schimba, spala, il linisteste si ii vorbeste cu dragoste, iar cand in sfarsit vine si randul ei, daca cel mic scanceste nitel ea e abandonata din nou pentru ca el sa primeasca toata atentia. Tati e plecat mai mereu, iar cand vine acasa se joaca cu ea dar cu randul, cand el, cand mami. Jocuri in trei, ca inainte, aproape niciodata. Toata lumea se minuneaza la cel mai mic gest al bebelusului, prieteni, cunoscuti si chiar necunoscuti in parc. Aude toata ziua “ce frumos e”, “ce mic si dragalas”, “uite cum zambeste”, “ce ochi frumosi are”. Si se intreaba “pe bune? Daca el ragaie primeste aplauze, iar eu trebuie sa imi astept cuminte randul, ca sunt mai mare si trebuie sa fiu intelegatoare? Iar cand imi vine randul de ce primesc muuuult mai putin decat el? Vreau si eu in brate, vreau si eu sa fiu iubita si sa imi spuna toata lumea cat de minunata sunt. Sa vada toti cate lucruri interesante si complicate pot sa fac, cat sunt de frumoasa, sportiva, jucausa, curajoasa, etc. Si nu, nu vreau sa fiu mai mare si intelegatoare.”

Pe de alta parte cel mic e dragalas si se topeste cand se uita ii ochii ei si ii zambeste. Asa ca ar vrea si ea sa il tina in brate, sa il ingrijeasca si sa se joace cu el. Dar nici asta nu se poate cand si cum vrea ea, ca e mic si fragil, iar ce, cat si cum zice mami nu e amuzant deloc.

Puteti ghici cam ce emotii si la ce intensitate se aduna in sufletelul ei? Furie, tristete, frica, iubire, frustrare… sunt emotii grele intr-un amestec dureros pe care ea are nevoie sa invete sa le traiasca fara a se simti vinovata ca le simte. Stiu sigur ca daca ii spun eu ce trebuie sa simta si daca raspund la comportamentele prin care ea cere atentie cu replici de genul “sa iti fie rusine” sau “cum sa ai nervi la varsta ta!?” emotia pe care ea o simte nu va disparea. Posibil sa obtin comportamentul dorit insa ea nu ar invata cum sa isi gestioneze sanatos conflictele interioare.

Nu stiu altii cum sunt, insa mie mi-a fost tare greu sa ii spun copilului meu ca e OK sa simta, spre exemplu, furie. Mi-a fost teama ca spunand asta ea va intelege ca e OK si sa loveasca, sa muste sau sa adopte orice alt comportament agresiv. Si e tare complicat sa explici teorii despre controlul comportamentului unui copil de 4-5 ani. Cartea lui Lawrence Cohen, “Retete de jocuri – de ce si cum sa te joci cu copilul tau”, ne-a convins pe mine si pe sotul meu sa incercam sa o ajutam sa isi gestioneze aceste emotii prin joc.

Asa am inceput sa ne batem cu perne, sa facem lupte corp la corp, lupte pur si simplu sau cu teme mai elaborate cu roluri de raufacatori, salvatori, plusuri ce trebuie salvate, cu strategii de atac si aparare, cu eroi puternici sau zane cu puteri magice. Regula de baza este ca nu ne ranim, iar daca se intampla vreun accident jocul se opreste imediat. In rest, se lasa cu multe imbatisari, cazaturi in care gramada cere varf, strigate de lupta, rasete si chicoteli. Uneori ne lasam usor, pentru ca stim ca vrea sa castige, dar de cele mai multe ori isi doreste sa simta ca i se opune rezistenta, ca isi merita cu adevarat victoria. Dupa jumatate de ora cadem lati de oboseala dar avem bujori in obrajori si zambim larg.

In aceste jocuri ea descarca din intensitatea emotiilor, invata sa isi controleze forta si se conecteaza cu noi. Asa se face ca dupa o lupta buna e linistita, simte sa vina spre noi sa ne spuna ce o doare si e mai aproape de propriile ei resurse, gasind mai usor solutii la problemele cu care se confrunta.

La inceput ma inhiba ideea de a ma lua la tranta cu copilul meu, mai ales ca vorbim de o fetita. Suna mereu in capul meu o voce care imi spunea “e o prostie, o inveti sa se ia la bataie, ce ai sa faci cand o sa loveasca alti copii, sau daca te loveste pe tine? Asta nu e joaca, jocuri sunt mima si monopoly”. Am avut multe bariere peste care am avut nevoie sa trec pana sa ma implic 100% in acest tip de jocuri, insa ma bucur ca am facut-o. Rezultatul este ca Ilinca ne povesteste despre emotiile ei, astfel le constientizeaza si le intelege “pe limba ei” si usor usor le traieste adoptand comportamente potrivite, alese de ea. Noi reusim sa o intelegem mai bine si astfel sa ii fim aproape cu calm si rabdare, iar ea obtine bucati mici de maturizare emotionala.