Leapșa cu microbii

De la Crăciun încoace ne tot jucăm leapșa cu microbii. Nu scapă bine unul că începe altul cu tuse, febră, muci și altele asemenea. Vineri am terminat tratamentul pentru bronșiolită al lui Andrei și toată familia părea sănătoasă, în sfârșit, terminasem cu farmacia împrăștiată prin toată casa.

Luni seara, Ilinca: ”mami, mă doare în gât când înghit”. Simt cum mi se strânge inima dar refuz să gândesc negativ, sunt singură cu picii, Liviu e în delegație, sigur va fi bine, așa că-i dau niște propolis spunând, ”sigur până dimimeață nu mai ai nimic”.

Dar streptococii beta-hemolitici n-au primit circulara că la mine în casă e off-limits :(. Până dimineață eram deja înconjurate de comprese, ceaiuri, miere, lămâie, sirop de brad, antitermice și mă uitam neputincioasă cum, în ciuda tuturor eforturilor mele starea Ilincăi devenea tot mai proastă. Când s-a umplut toată de pete mi-a fost clar că trebuie să facem o vizită la spital. Acolo ne-au pus diagnostic de scarlatină și ne-au recomandat să rămânem internate. Mi-au explicat ei că e mai bine să faci antibioticul injectabil, că nu poate să înghită, că pot apărea complicații, i-am ascultat cu atenție, le-am mulțumit și am semnat că refuz interarea, n-avea cine să-l îngrijească pe Andrei. Intrăm la farmacie, luăm rețeta și revenim acasă, unde doamna Ioana imi spune îngrijorată că Andrei suflă greu și a tușit de câteva ori.

Fac repede ceva de mâncare și fug cu piticul la medicul de familie. Doctorița se uită la noi, oftează și mă întreabă ”ce ați pățit iar?”. Îi povestesc, îl consultă și ne recomandă niște siropele din plante. E puțin roșu în gât, dar nu ne speriem. La plecare ne urează ”să nu vă mai prind pe aici prea curând, promit că nu mi se face dor de voi!”. Promitem și noi la fel și fugim la Ilincuța.

Ăsta a fost începutul.

Continuarea… vă puteți imagina doi copii plângând aproape non stop, concurând pentru un singur set de brațe, o casă întoarsă cu fundul în sus, un adult alergând ca la maraton dintr-o cameră în alta cu oprire la baie, spălat, schimbat bluza în încercarea de a nu amesteca microbii, o masă plină de farfurițe și ceșcuțe, ofertă generoasă de feluri de mâncare pentru copilul care îmi explica ”mami, eu nici saliva nu pot să mi-o înghit”.

Depășisem 48 de ore de nesomn, îmi spuneam că nu-s în stare să mai duc încă o zi în ritmul ăsta, indiferent cât de tare e cafeaua pe care mi-am făcut-o, căutam soluții știind că n-are cine să mă ajute până seara când urma să vină Liviu. Între două guri de cafea în timp ce mai făceam o porție de ceai și-un fresh de mandarine am decis că singura soluție este să schimb starea. Am dat drumul la maxim purificatorului de aer din sufragerie, am pus muzică de dans și-am provocat-o pe Ilinca la pase cu perna. Dansam să mă feresc de loviturile ei, îmi căutam ochelarii de bunicuța de fiecare dată când o ratam și îmi număram cu grijă degetele când prindeam perna. Râdeau amândoi în hohote, Ilinca din vârful canapelei, Andrei de la mine din brațe și eu simțeam cum mă încarc cu energie.

Joaca a făcut minuni, Ilinca și-a luat medicamentele în mai puțin de 15 minute (seara ne-a luat mai bine de o oră), spunând singură povestea cu războiul dintre streptococi și armata anticorpilor ajutați de medicamente, iar stomăcelul ei i-a multumit vesel când și-a băut probioticul și a dat gata un borcănel de iaurt. Lui Andrei i-am amenajat un loc nou de joacă pe salteluță unde s-a rostogolit fascinat în căutarea jucăriilor mai bine de o oră. Ne-am jucat Monopoli și mimă, eu cu piticul într-un capăt de masă și Ilinca în celalalt, după care am avut parte de un concert la toate instrumentele din dotare pe care l-am aplaudat cu entuziasm. N-am reușit să îi conving să doarmă peste zi, deși se vedea în ochii lor oboseala, dar au fost veseli, au uitat de durere și de febră, farfuriuțele și cănuțele au început să se golească, iar când a ajus tati aveam chef de povești.

Știam că ”starea” este importantă și îl credeam pe Ford când spunea “Whether you think you can, or you think you can’t–you’re right”, dar nu m-aș fi gândit că poate să facă așa o diferență, mai ales în lupta cu microbii.

De ce-l iubim pe tati

DSC_0020

Stiți momentul ăla când simți că motorul tău mai are urme fine de combustibil și visezi ca la Mecca momentul în care copiii dorm liniștiti ca îngerașii pentru ca tu să te lași moale pe o pernă, să te bucuri de liniște și relaxare… și aluneci pentru 5 secunde în visul tău, pleoapele cad, mușchii se relaxează, un zâmbet ți se așterne pe față și auzi ”mamiii hai să ne jucăm! Vreau de-a căluțul!”. Cam așa eram eu aseară, când Ilinca fără să aștepte vreun răspuns din partea mea și-a luat elan din vârful canapelei și s-a propulsat direct în spinarea mea.

Oftez și încep să zic ”cla, clo, cla, clo” ceea ce pe Andrei îl distrează maxim dar pe Ilinca nu o mulțumește. ”Mamiii trebuie să te ridici, să faci ture adevărateeee! Ce-i asta!?”. Mă pregăteam să îi propun un joc mai liniștit și să lăsăm căluții pe altă dată când în sufragerie intră Liviu. Se uită ea la mine, intuind ce aveam de gând, se uită la el, își ia fața de excroc sentimental și-i zice ”tatiiii, așa că pot să te călăresc? J”. ”Ce să-mi faci?” vine răspunsul însoțit de un zâmbet ghiduș, iar în secunda următoare Ilinca era călare, începeau joaca și chiotele. Mai bine de o oră s-au jucat cam tot ce i-a trecut Ilincăi prin cap, și nu i-au trecut puține, au râs de-a răsunat casa și ne-au molipsit și pe noi (adică pe mine și Andrei) care le admiram distracția dintr-un colț al canapelei.

Erau atât de frumoși amândoi, îmbujorați, înverșunați, absorbiți 100% de povestea în care jucau. A fost prima seară, după mult timp, când Ilinca a dormit liniștită, toată noaptea în patul ei. Toată gelozia, toate durerile și suferințele ei s-au topit în conectarea frumoasă dintre ei. Bravo tati!

Educație în șuturi

Embed from Getty Images

Ieri am descoperit și eu de ce scrie toată lumea despre violența la adresa copiilor și #37lasută. De fapt, tot ieri am descoperit ce-i ăla hashtag :), se vede treaba că-s în urmă cu tehnologia.

Ilinca face lupte cu Liviu, au două bețe care cândva au fost crose de minigolf, le folosesc pe post de săbii și câte o pernă pe post de scut. Râd și chiuie de răsună toată casa (încă lucrăm la controlul volumului dar estimez că ne mai ia cam… sută de ani). Andrei roade cu nesaț un inel de dentiție și eu citesc că nu, nu e doar un zvon, nici o exagerare, în țara noastră, 63% dintre părinți cred că bătaia e o formă de… EDUCAȚIE. Da, ați citit corect, EDUCAȚIE. Îmi amintesc că în facultate am învățat că termenul de educație vine din latinul ”educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare și mă întreb, ce anume se cultivă prin bătaie?

Weekendul ăsta eram în metrou, mergeam cu Ilinca la teatru. La Unirii urcă un tată împreună cu o fetiță de cam 12-13 ani și un băiețel de vreo 4-5. Era simpatic foc puștiul, își făcuse un obiectiv din a se agăța de bara de sus, nu-i ieșea pentru că-i lipseau ceva centimetri, dar nici nu se lăsa. Soră-sa se străduia să-l disciplineze, ”te rog, haide și stai aici lângă mine, o să cazi, plus că deranjezi pe toată lumea…”. El o ignora fără rețineri și își vedea liniștit de joacă, în timp ce tatăl privea pierdut pe geam.

Eu și Ilinca îi priveam zâmbind, ne păreau simpatici. Se anunță stația la care urmează să coboare. Fetița îl ajută pe cel mic să se înfofolească apoi își pune căciula și mănușile. Puștiul se îndreaptă hotărât spre ușă declarând: ”Eu apăs pe buton!”. Tatăl îl oprește ”la trenurile astea se deschid singure ușile, n-ai ce apăsa”, dar surpriză, era un tren la care se apăsa pe buton așa că se aude dintr-o dată, un glas supărat printre suspine ”veziiiii, era cu buton! Din cauza ta! Numai tu ești de vinăăăă!”

Ce a urmat m-a lăsat perplexă, tatăl își ia avânt, așa ca la fotbal când e lovitură liberă și îl izbește pe copil de-l catapultează, la propriu, în nas pe peron, în timp ce răcnește o înjurătură pe care nu pot să o reproduc. Am înghețat, mi s-a pus un nod în gât și un gol ca un abis în stomac. M-am bucurat doar că, prin nu știu ce minune, Ilinca nu a văzut momentul, sincer nu aș fi avut cuvinte să-i explic această scenă.

Ce poate fi în mintea și în sufletul unui om ca să facă un asfel de gest? O fi mândru de sine? Și-o fi spunând ceva de genul ”I-am închis gura! Acum știe cine-i șeful! În fața mea nu suflă! Așa se EDUCĂ un copil CUMINTE și ASCULTĂTOR!”

Dar în sufletul copilului ce poate fi atunci când părintele care ar trebui să-l iubească, protejeze, susțină să crească frumos, să descopere lumea și calea lui în ea, îl lovește, disprețuiește și înjosește în numele obedienței pe care vrea să o sădească în el? Frică, tristețe, nesiguranță, durere… ce gânduri poate avea copilul când trăiește aceste emoții, ce convingeri își construiește, ce obiective își propune, ce valori prețuiește?

Acum câteva zile mă întrebam dacă violența față de copii mai poate fi un subiect de actualitate. Vă spun cu mâna pe inimă, eram convinsă că nu. Credeam că trăiesc într-o lume în care părinții știu că simțind frică nu te poți dezvolta și nu poți crește. Poți fugi, te poți ascune și apăra sau poti ataca, poți deveni agresor la rândul tău dar nu poți crea. Credeam că vremurile în care zicala ”unde dă mama crește carnea” era la mare preț au apus de mult și că părinții caută să crească oameni plini de inițiativă, curaj și resurse creatoare, să-i pregătească pentru succes în contexul actual.

Știu că noi și părinții noștri am crescut într-o societate care valoriza ascultarea și conformismul respingând, marginalizând și oprimând orice abatere de la normă. ”Capul plecat sabia nu-l taie” se spunea adesea și era normal ca familia, comunitatea și școala să caute metode de a cultiva supunerea. A nu se înțelege că aprob bătaia vreun context, ci doar că înțeleg, la nivel cognitiv, cum s-a ajuns la ea. Emoțional nu, pentru că nu pot să nu simt suferința pe care o generează. Tocmai de asta, s-a simțit nevoia unei schimbări, societatea a evoluat din dorința de a putea gândi și vorbi liber, de a avea dreptul să ne creăm propriul destin. Copiii bătuți și oprimați au devenit adulți care au spus NU durerii, negării de sine și ascultării oarbe venite din frică. De asta nu înțeleg de ce mai sunt părinți care își bat copiii. Voi înțelegeți?

Sărbători cum au vrut ele…

Au trecut și sărbatorile. Crăciunul l-am petrecut la spital. Andrei facea febră mare, ne-am dus la control, am făcut analize iar în 24 pe la prânz ne suna doctorița ca analizele erau foarte proaste și trebuia să ne internăm urgent.

Am trăit frică, pentru piticul care ardea la mine în brațe fără ca eu să înțeleg ce și de ce i se întâmplă, durere că las acasă copilla plângând în hohote, pentru ca nu înțelegea ce se întâmplă și vedea apocalipsa venind peste noi în ciuda explicațiilor mele. Am trăit neputință în timp ce asistentele se străduiau să îi găsească vene care să susțină branula și el plângea de mi se rupea sufletul, ciudă și frustrare că aveam atâtea planuri care s-au făcut praf. Împleteam toate astea cu gânduri urâte și lacrimi ce mi se înnodau pe sub bărbie și îl plimbam pe Andrei măsurând în lung și în lat camera de spital, încercând să-l liniștesc. Când, în sfârșit, a adormit, m-am așezat pe pat, obosită și amorțită. Piticul s-a cuibărit oftând pe pieptul meu, mă uitam la el cum era moale, cald și liniștit, cu respirația egală. Lui nu îi lipseau nici beculețele colorate, cadourile, colindele, nici mirosul de portocală, cozonac copt sau brad. Caldura brațelor mele și ritmul familiar al bătăilor inimii mele erau tot ce-i trebuia să fie fericit. Și dintr-o dată n-am mai fost neputincioasă și tristă, eram puternică și bucuroasă că-i pot da liniștea și siguranța de care avea nevoie. Atunci am învățat de la micuțul meu că o situație este atat de bună sau rea cât o fac ochii celui ce o privește. Fericirea ține, de multe ori, de unghiul din care alegem să privim lucrurile.

Liviu îmi trimitea poze cu Ilinca distrându-se la colindat prin vecini și smotocind vesela impreuna cu Maia un motan. Ma uitam la poze iar lacrimile au încetat să mai curgă. Ilinca era fericită, Andrei dormea linistit pe pieptul meu, sub tratament cu perspectiva de a fi sănătos în câteva zile. Nu era Crăciunul pe care îl visasem, dar de pregătit l-am pregătit frumos, în multe zile petrecute împreună, jucându-ne, gătind, patinând, cântând sau dansând. Aveam și amintiri frumoase legate de Crăciunul ăsta. M-am bucurat că am ales să așteptăm frumos, că n-am alergat spre obiectiv uitând să ne distrăm. ”Trăiește clipa” s-a transformat din clișeu într-o realitate minunată.

În 29 ne-am întors acasă. Nici nu vă imaginați cât de cald si luminos era acolo. Cât de bine a fost să lenevesc în noul meu halat de baie, admirându-i pe Liviu și pe Ilinca cum îl mângâiau pe Andrei și cum îl antrenau la joacă cu zdrăngănelele lui, în timp ce el gângurea bucuros la ei.

Mă gândeam la obiective, mi-am dorit să fim fericiți de sărbători dar nu mi-am spus nicio clipă că trebuie să fim împreună. Am zâmbit în sinea mea și mi-am propus pentru Anul Nou să fim fericiți împreună. Dacă îmi spunea cineva că tot ce îmi voi dori de Revelion va fi să fiu acasă, cu familia, să fac paste pe care să le mâncăm pe jos, la picnic, în mijlocul sufrageriei, să ciocnesc șampanie de copii la miezul nopții și câteva minute mai târziu să adorm cu copilul ghemotoc la mine în brațe, i-aș fi spus că n-am ieșit la pensie încă. Dar anul ăsta așa am simțit că a fost perfect pentru mine. M-am simțit relaxată, liniștită, iubită și împlinită. Vor veni, cu siguranță, momente în care îmi voi dori mai multă acțiune, să mă îmbrac frumos, să mă aranjez, să mergem într-un loc cu muzică, dans, oameni mulți și distracție de alt fel. Anul ăsta a fost perfect așa, în tihnă și sper ca 2016 să curgă așa cum a început, liniștit, colorat, vesel, cu multă căldură și iubire în suflet.

DSC_0270

Voi ce vă doriți de la anul care tocmai a început?

Serbările, bucurie sau frustrare?

20131219_093904

S-a deschis sezonul serbărilor de sfârșit de an. Noi avem parte de trei astfel de evenimente, săptămâna asta ore deschise la engleză și balet iar săptămâna viitoare, marea serbare cu Moș Crăciun la grădiniță.

Pentru noi e o perioadă tare faină pentru ca Ilincăi îi place mult să fie în centrul atenției, iar dacă e pe scenă și mai are și microfon e de-a dreptul în al nouălea cer. Așa a fost mereu, a profitat de orice ocazie de a face spectacol iar în lipsă de ocazii a improvizat ea ceva. Microfonul e jucăria ei preferată și se află mereu la îndemână. Pentru serbări, repetă mereu sârguincioasă, în fața oglinzii, iar noi trebuie să fim simultan artiști în scenete și spectatori entuziaști. Ea e pe rând actriță, scenarist, regizor și își ia rolurile foarte în serios. Dă indicații, așează decorul, ne oprește și ne pune să o luam de la capăt dacă intonația, postura sau mișcarea scenică nu au fost exact cum trebuia.

Povestind de dimineață cu o prietenă, întreb entuziastă, ”și, vă pregătiți de serbare? Ce rol aveți anul ăsta?”

Răspunsul mă blochează pentru următoarea întrebare: ”Acum că suntem la școală am scăpat de asta, slavă Domnului! Nici nu știi ce bine îmi pare!”

Apoi îmi amintesc poveștile din anii trecuți. Sala de clasă devenită în mod complet nepotrivit sală de spectacol, în care se înghesuiau părinții, eventual și câțiva bunici, ai 30 de copii împreună cu copiii, doamnele educatoare și Moșul. Vânzoleală, agitație, căldură, aer irespirabil, gălăgie, un cadru ”perfect” pentru reprezentația celor mici. Copilul agitat, supărat și înlăcrimat, pentru că nu voia ca ochii a mai bine de șaizeci de oameni mari, pe care nu ii cunoștea, să fie ațintiți asupra lui așteptând să judece cât de frumos spune el poezia. Și bineînțeles încercările de a-l convinge să facă ”ce trebuie”, venite din te miri ce direcție, când copilul poate avea nevoie doar de câteva momente el cu mama, dar pentru care nu existau spațiu și timp.

Mda… sunt două versiuni foarte diferite ale aceleiași povești. Asta m-a pus pe gânduri. Eu am văzut mereu serbările ca pe o tradiție frumoasă, sursă de amintiri plăcute și pentru mine și pentru copil. N-am stat niciodată să mă gândesc, de ce se fac aceste evenimente, care e scopul lor, de ce trebuie să participe toți copiii și mai ales cum e experiența pentru acei copii care sunt mai degrabă introverți, cărora le place mai mult să observe decât să fie în centrul atenției, care se simt în largul lor în grupuri mici de colegi, prieteni sau măcar cunoscuți. De fapt, dacă reflectez un pic, probabil că așa sunt majoritatea copiilor, expansivitatea Ilincăi fiind mai degrabă o excepție decât o regulă.

Mi-am amintit o poveste pe care am citit-o undeva, cândva, nu mai știu exact unde, despre tăvile de cozonaci. Povestea spunea că o fetiță își întreabă mama, de ce face cozonacii așa de mici, n-ar putea face unii mai mari? Mama îi spune că nu știe, așa făcea mama ei, de la care a învățat să facă cozonaci și așa face și ea. Sigur cozonacii sunt mai buni și mai gustoși atunci când sunt făcuți în tăvi mici. Atunci fetița s-a dus la bunică și a întrebat-o și pe ea același lucru. Răspunsul bunicii a fost că așa făcea străbunica, e o tradiție datorită căreia cozonacii sunt mai gustoși. Fetița nu se lasă și merge la străbunică cu aceeași întrebare. Străbunica îi povestește că pe vremuri, cuptorul în care făcea cozonacii era mult mai mic și tăvile mari nu încăpeau în el, așa că folosea tăvi mici, dar cozonacii ar ieși la fel de buni în tăvi mai mari, care încap în cuptorul pe care îl au acum.

Cam așa se întâmplă cu toate tradițiile atunci când le luăm de bune, pentru că așa se facea cândva, și, în loc să ne întrebăm de ce așa, căutăm argumente care să justifice status quo-ul. Tradițiile sunt minunate și au valoare cuprinzând în ele înțelepciunea a generații. Dar asta nu înseamnă că ele nu pot îmbrăca o haină nouă, potrivită nevoilor și contextului actual.

Revenind la serbări, bănuiesc că au apărut ca momente de celebrare, care aduc împreună părinți, copii, educatori, într-un cadru vesel și festiv. Pregătirea micilor scenete este cu siguranță un prilej bun de dezvoltare și exersare a multor abilități pentru cei mici și de interacțiune frumoasă. Îmi vin in minte lucrul în echipă, recunoașterea emoțiilor și trăirilor celorlalți, limbaj, dicție, dar cu siguranță mai sunt și altele. Chiar și ideea prezentării lor în fața unui public cald și prietenos, format din părinți încurajatori mi se pare bună, cel puțin pentru o parte dintre copii, în mod evident nu pentru toți.

Deci, cum ar arăta serbările astea în haină nouă, croită pentru a răspunde nevoilor copiilor, că doar despre ei este vorba în povestea asta? Păi dacă tot e vorba de a fi împreună, părinți, copii, educatori, aș zice că ar fi interesant să ne implicăm cu toții în pregătirea sărbătorii, ceea ce ar putea deschide noi oportunități și în ceea ce privește tipurile de roluri pe care le pot asuma cei mici. Unora le place să fie actori, cântăreți sau dansatori în piesă, dar pentru alții ar putea fi o ocazie minunată să își arate talentul în alte arte, pregătind decorul, sau pregătind gustări și dulciuri de casă numai bune de servit la sărbătoare, împreună cu un părinte, în tihnă, afară din lumina reflectoarelor, dar împreună, o mare echipă, contribuind fiecare cu talentul și priceperea sa la crearea unui moment special de sărbătoare. Locația evenimentului ar trebui și ea să fie pe măsura numărului de participanți și potrivită activităților. Și dacă tot e despre Crăciun, de ce să nu intrăm cu totul în spiritul sărbătorii, să facem o expoziție cu lucrările micuților, cu licitație iar cu banii adunați să facem pachețele cu mici cadouri pentru copiii dintr-un orfelinat. Idei pot fi o mie, sunt sigură de asta, ar fi nevoie doar de…. cineva care să se întrebe de ce-s tăvile de cozonaci așa de mici și de adulți deschiși să încerce să facă cozonaci în tăvi mari.

Voi ce părere aveți? Pentru voi cum sunt serbările și mai ales, cum ați vrea să fie?

 

Decembrie și copilăria

Embed from Getty Images

Decembrie… pentru mine mereu a fost o lună specială de-a lungul căreia sunt încărcată cu o energie bună și frumoasă. E ca și cum aș avea un buton nevăzut, care se declanșează automat când se schimbă fila calendarului. Nu știu exact de ce, dar culorile îmi par mai vii, aromele mai intense, gusturile mai plăcute, îmbrățișările mai calde. Simt că vibrez și rezonez cu tot ce mă înconjoară. E atât de faină trăirea asta că tare mi-ar plăcea să o am mereu. Dar nu, 1 decembrie este bucățica mea de madlenă cu efect de fix o lună :).

Madlena mă duce în lumea copilăriei mele când decembrie însemna vacanța de iarnă. Toată lumea, cu mic cu mare, era liberă. Afară ningea mult și stratul de zăpadă părea să se aștearnă peste toate grijile, să ne invite să ne bucurăm de aerul rece, de peisajul minunat, de jocurile iernii și de cacao fierbinte la gura sobei.

Îmi amintesc cum făceam curațenia de iarnă, o zi de agitație maximă, cu mama robotind de colo colo, ba sus pe geamuri, ba jos după canapea, haosul generat de mutarea tuturor lucrurilor de la loc pentru desprăfuirea generală, tata cărând covoarele și lovindu-le cu aplomb, noi încercând să ajutăm dar mai mult încurcând și mirosul de proaspăt și curat de la sfârsitul zilei.

Îmi amintesc cum mergeam cu toții la patinoar, entuziasmul cu care prindeam viteză, râsetele și chicotelile întrerupte inevitabil de căzături dureroase, îmbrățișarea caldă a mamei, drumul spre casă cu oprire obligatorie la Clubul Copiilor să mâncăm o savarină.

Casa bunicilor cu acoperișul alb și fumul ieșind liniștit prin hornuri. Lopata cea mare cu care dădea bunicul zăpada dar pe care o folosea și pentru a ne face cărămizi pentru cazematele pe care le constuiam în mijlocul străzii cu trupa de copii din vecini, ca să ne jucăm de-a războiul cu bulgări. Cele două dealuri pe care ne îngrămădeam cu săniuțele strigând cât ne ținea gura ”pârtieeeeeee!” până seara târziu când ne adunau părinții plini de țurțuri la mănuși și roșii ca racii fieți în obraji. Moleșeala plăcută din toți mușchii pe care o simțeam când dădeam de căldură și sunetul lemnelor trosnind în sobă însoțit de miroul ăla de foc cu lemne ce nu poate fi reprodus.

Discurile cu poveștile lui Creangă care săreau sau se blocau din loc în loc, pe care le ascultam înainte de culcare și care se împleteau cu sunetul biciurilor și al clopotelor baieților mai mari pregatindu-se pentru plugușorul de Anul Nou.

Străbunica frământând cozonacii în troacă, mirosurile amestecate de sarmale, pâine proaspăt coaptă și cozonaci ieșind într-un abur ușor pe ușa bucătăriei. Mesele încărcate cu prea multe bunătăți deodată, torturile senzationale ale mamei pentru ziua mea, care nu mai aveau loc în stomăcelele noastre deja ghiftuite, dar pentru care făceam noi o magie să mai intre :).

Instalația de brad in trei sau patru timpi meșterită de tata cu cutia ei neagră care făcea magia beculețelor colorate să se întâmple, bomboanele de brad tari, din fondant, pe care le furam la concurență cu frate-miu aranjând apoi ambalajul să pară că sunt tot acolo. Colindatul în gașcă pe la toți vecinii, bucuria de a-l vedea pe Moșu chiar și după ce am descoperit că, de fapt, Moșul nu există. Așa am crescut eu și le mulțumesc părinților mei pentru asta.

Pentru copiii mei luna decembrie este diferită. Ei trăiesc alte experiențe dar dorința mea pentru ei este ca peste ani, indiferent care vor fi momentele rămase în amintire, luna decembrie să însemne tot festin al simțurilor și abundență de emoții frumoase, să fie despre libertate, bucurie și iubire savurate împreună exact așa cum este pentru mine.

Nu mi-e frică de Bau Bau!

Merg într-o seară cu Ilinca la engleză. În sala se așteptare, o bunică vorbăreață începe să îmi povestească despre nepoțica ei, colegă de grupă cu Ilinca.

Cât îi place la engleză, merge și la balet și la înot, e deșteaptă, prinde repede, e sociabilă și așa mai departe. Povestește cu entuziasm tot felul de întâmplări: ”să vă zic ce-am pățit cu ea odată. Eram în parc, și eu o tot sperii cu primarul, nu rupe flori că vine primarul, nu călca iarba că vine primarul știți cum e… Ei și într-o zi, vine primarul de sector și vrea să dea mâna cu copilul, la care ea, fuge și se ascunde plângând după mine: sunt cuminte buni, sunt cuminte, n-am făcut nimic, nu vreau să mă ia primarul. Doamne ce am mai râs… mi-a zis primarul… ce faceți doamnă, speriați copilul cu primarul….”

Ascultam povestea și mă întrebam, cât de greu ar fi fost să îi explice altfel copilului regulile alea cu ruptul florilor și călcatul gazonului. Să o fi rugat să își imagineze cum ar arăta parcul dacă toți copiii ar face ceea ce vrea ea să facă. Să o ajute să înțeleagă rostul regulii și impactul încălcării ei. Sunt sigură că fetița ar fi înțeles și nu ar fi fost nevoie să ducă în suflet o frică complet inutilă. Iar dacă tot i-a băgat frica în sân, măcar să o ia în brațe să o liniștească, nu să râdă de ea… se vedea că o iubește pe micuță și că nu își dă seama că îi face rău. M-a întristat povestea și mă pregăteam să o ajut pe doamnă să empatizeze un pic cu copilul în situație, dar a sunat telefonul și doamna s-a antrenat într-o altă discuție.

Așa că am rămas cu gândurile mele. Îmi aminteam de copilărie, pe vremea aia toți copiii aveau câte un personaj menit să-i facă să urmeze cu sfințenie regulile iar când socializam la joacă împărtășeam cu generozitate poveștile acestor personaje, așa ca ele să împleteau și multiplicau în mod natural, deveneau omniprezente și reușeau să își atingă cu succes scopul de a ne face copii cuminți. Imaginația adultilor era foarte productivă și ce nu reușea ea să facă compensam noi în povești hiperbolizate și îmbogățite cu detalii senzaționale. Îmi amintesc din distribuție Vecinul care locuia un etaj mai jos și nu știu ce anume făcea, dar făcea el ceva groaznic dacă ne copleșea entuziasmul și săream prin casă sau depășeam numărul de decibeli permis la interior, Polițistul care ar fi apărut în orice moment încălcam vreo regulă pe afară și ne ducea la închisoare, Țiganul care avea să ne fure daca ieșeam din raza vizuală a părintelui, chiar și Moș Nicolae care aducea nuia copiilor obraznici și neascultători. Sigur mai erau și alții dar vorba Ilincăi, sunt cam uitucă :).

Nu vreau să spun că fricile astea ne-au traumatizat pe viață, că nu-i așa nici pe departe. Cred că de fapt erau un material fain pornind de la care țeseam tot felul de povești și ne distram unii cu alții. Sau cel puțin așa a fost pentru mine. Dar au avut un alt efect perves, ușor de anticipat după părerea mea. Pe măsură ce am crescut am înțeles așa, regulile trebuiesc respectate atâta vreme cât există pericolul să fii prins când le încalci. Așa au apărut între noi instigatorii, care lansau provocări de genul ”n-ai curaj să faci X lucru interzis. Ești un bebeluș fricos.” Pfff vă zic sigur că nici un Bau Bau pe lumea asta nu era suficient să concureze cu asta. Așa se nașteau ambiții puternice și ne specializam în a găsi cele mai ingenioase moduri de a ocoli regulile.

De fapt asta e problema cu regulile impuse folosind frica, regula nu se internalizează pentru că nu are sens în mintea copilului, iar mai târziu, când îl va prinde trișând, adultul se va întreba cu ce a greșit și de ce îi face copilul asta. Copilul nu-i face nimic părintelui, el reacționează perfect normal, ”mi-ai zis că n-am voie să rup floarea că mă vede primarul… pai nu ma vede și o vreau, deci o rup”.

E foarte adevărat că explicarea regulilor și internalizarea lor ia timp, e nevoie de răbdare și repetiții multe, mai ales la vârste mici, iar frica funcționează perfect pe termen scurt, e o condiționare rapidă și ușoară, care oferă confortul că, cel puțin o vreme, n-ai de ce să îți faci griji, regula aia va fi respectată. Însă, punând lucrurile în perspectivă, e o dovadă de încredere și respect față de copil, să alegi să nu îl minți cu o poveste eficientă, să-ți folosești imaginația pentru a-i explica în câte feluri e nevoie un lucru până îl înțelege și ajunge să aleagă singur să acționeze ”corect” fără nici o condiționare. Avantajul este că nu va trebui să o iei de la capăt când va fi mai mare și că nu îl vei expune tentației de a trișa.

Bunica îmi repeta mereu, ”respectă pentru a fi respectat” și nu văd de ce, acest lucru nu ar fi valabil și în relația adulți-copii. Copiii înțeleg altfel decât adulții pentru că nu sunt capabili încă, să cuprindă tot felul de abstractizări și principii, dar sunt perfect capabili să înțeleagă orice regulă îi vizează. Dacă-i tratăm ca pe cățelul lui Pavlov e foarte posibil ca odată cu dresajul să punem la baza relației dintre noi și ei altceva decât respect și încredere și să sădim sămânța pentru comportamente și personalități pe care ne va fi greu să le înțelegem și să le abordăm mai târziu.