Armonie între frați

dsc_0476

Eram în bucătărie cu Liviu, pregăteam prânzul. Din camera alăturată se auzeau chiote și râsete de ziceai că petrecerea de pici e în toi. Ilinca și Andrei se jucau o combinație de Cucu-Bau și Prinsea, care îi amuza teribil pe amandoi. Schimbam priviri și zâmbete între noi, savurând la maxim momentul atât de rar și delicios al armoniei dintre frați. Read more

Ilinca și Gangsterul

Embed from Getty Images

Ieri, în drum spre casă de la mare ne-am oprit la un restaurant să mâncăm. Până să vină mâncarea, Ilinca a vrut la locul de joacă. A găsit repede două fetițe de vârste apropiate, și-au cerut și acordat bucuroase prietenia, după care s-au aliniat pe cele trei leagăne de ”copii mari” râzând și întrecându-se care se dă mai tare. Read more

Vreau să fii cu mine mami!

DSC01048

Suntem în săptămâna 3 post mutare, post tentativa de întors la job, saptămâna 2 post botez și prima în care suntem acasa, doar noi, în tihnă și în vacanță. Mă uit cu drag la picii mei cum își găsesc încet, încet locul și ritmul în noua casă. Lui Andrei pare să-i fie mai ușor decât Ilincăi.

Îmi amintesc cum a intrat zâmbind curios pentru prima dată în casă. A stat câteva secunde cercetând locul din priviri și a pornit glonț spre camera lui. Ceva îi spunea că acolo este locul lui. Nu are încă mobilă, dar pe el asta chiar nu îl interesează, și-a revăzut cu un strigăt de bucurie jucăriile, și le-a împrăștiat cu entuziasm prin toată camera. În câteva minute totul era redecorat iar el ma privea zâmbind cu toată fața, parcă spunându-mi ”vezi mami, așa se aranjează o cameră de copil, te rog ține minte!”

Și-a luat apoi pozitia de cățel explorator și a pornit spre camera Ilincăi, hotărât să îmi dea următoarea lecție de decorațiuni interioare :). Restul casei nu l-a prea interesat, și-a petrecut înteaga dupămasă între jucării, făcând ciocan din orice și amuzându-se cu atât mai copios cu cât sunetele erau mai puternice. Ne căuta privirile, chiuia vesel și continua să analizeze sunetele, care-i mai tare, mai melodios, mai interesant care merge mai bine cu ”înga”, ”buuu”, ”paaa”, ”boo”. A fost prima noapte în care a dormit întins, vreo 10 ore, somn dulce și odihnitor, judecând după zâmbetul poznaș, privirile vesele și gânguritul melodios cu care ne-a dat trezirea de dimineață.

Așa a fost în fiecare zi de atunci încoace. Vesel, explorator, jucăuș, acasă, în parc, singuri sau în gașcă. Singura urmă a paharului plin de emoții negative este dorința lui de nestrămutat de a fi cu mine și numai cu mine în fiecare minut, de când deschide ochii și pâna adoarme liniștit în brațele mele. Se bucură de prezența altora atâta vreme cât se simte în siguranță, în apropierea mea, cu mine în raza lui vizuală, la o distanță suficient de mica încât să mă poată prinde cu mânuța în orice moment.

Vă spun sincer că mă așteptam la mai rău după săptămâni în șir de plimbat Brașov-București, mutat de colo – colo, văzut părinți câteva minute pe zi, zile la rând. Plângea mult și puternic când plecam in perioada aia, se agăța de mine cu toată forța și nu voia să-mi mai dea drumul, adormea greu și se trezea de câteva ori pe noapte, căutându-mă. Mi se rupea inima-n două când îl lăsam așa, știind că, dacă am noroc, voi ajunge abia la ora lui de culcare înapoi. Peste zi se liniștea, iubit și îngrijit de bunici, explorând curtea, animalele, bucurându-se de verdeață și aer curat. Seara o luam însă de la capăt… dimineața la fel.

Nu-i place în mașină și ne-am plimbat foarte mult, i-am schimbat locul și i-am rupt rutina zilnică. M-am despărțit de el, spunându-i cuvinte pe care, cu siguranță nu le înțelegea, lăsându-l într-un loc frumos, cald, plin de iubire, dar nu acasă și nu cu noi. M-am frământat mult și mi-am înghițit lacrimile gândindu-mă la ce poate fi în sufletul lui micuț.

Mă tot întrebam ce și cum pot face să îl ajut să treacă peste, să își golească paharul și să își regăsească liniștea și echilibrul. El mi-a răspuns clar și răspicat, fără să aibă nevoie de cuvinte ”să fii cu mine mami!”, atât are nevoie să crescă fumos, plin de energie și veselie. Va descoperi lumea bucată cu bucată, în ritmul lui și, la un moment dat, va fi pregătit să plece ușor, usor de lângă mine, în pași legănați și vioi. Iar când va întoarce privirea, mă va găsi mereu acolo, zâmbind și încurajându-l să își găsească drumul.

Acasă

Embed from Getty Images

M-am întors!

Am avut doua luni maxim de intense, cu multe și mari schimbări în viața noastră, muncit din greu, pe multe fronturi, energie cheltuită până dincolo de cota de avarie, mers înainte pe principiul ”hai că trebuie, mai e un pic”, emoții netrăite, înghesuite la repezeală într-un colț de suflet pentru mai târziu, când va fi timp și de ele. Am cumparat un apartament, am facut șantier, curățenie, mutat, între timp mi-am căutat job, am găsit, mi-am lăsat copii cu bunicii și am muncit vreo trei săptămani, dar am decis că nu mi se potrivește și am plecat. În urmă cu o săptămâna l-am botezat pe Andrei, după care am petrecut o săptămână între copii (ai mei plus 2 verișori), bucurându-mă de energia lor, reconectându-mă la ei și mai ales la mine.

Acum stau în noua noastră bucătărie, admir Tâmpa pe fereastra, îmi savurez cafeaua și mă simt cu adevărat acasă. Obișnuiam să cred că acasă e oriunde sunt cu soțul și copiii, că nu contează locul și oamenii sunt oameni peste tot. Dar nu e chiar așa, fiecare om are un loc al lui în lumea asta mare, un loc în care simte că are rădăcini și coroană, unde se încarcă cu energie și forță vitală altfel, unde își găsește liniștea și echilibrul în cel mai ușor și firesc mod cu putință. Pentru mine acest loc este Brașovul.

Iubesc culorile pădurii, aerul proaspăt și răcoros al dimineții, ador să trag mânecile unui hanorac până în vârful degetelor și să mă scald în textura lui caldă și pufoasă, lăsând mireasma de iarbă proaspăt tunsă să se împletească cu aroma delicată a cafelei aburinde din mâinile mele. Este începutul perfect pentru o noua zi plina de treabă, plimbări, joacă, povești și orice altceva va fi să fie.

E bine acasă, aproape de întreaga familie, de prieteni și de natură.

O zi minunată vă doresc!

Pe curând 🙂

Dimineață de mămică

Embed from Getty Images

E dimineață. Primele raze de lumină îmi mângâie obrazul și păsărelele se aud prin fereastra intredeschisă ciripind vesel. Îmi afund nasul în pernă și mă cuibăresc sub plapumă, vreau să mai dorm nițel. ”Îngaaa..” se aude din camera alăturată. Mă ridic pe pilot automat, cu ochii semideschiși. Lui Andrei îi e foame. Îl iau în brațe. E pufos și cald iar îmbrățișasea lui dulce mă topește. Mănâncă cu poftă, cu ochișorii închiși, lăsându-se moale pe pieptul meu. Adoarme întins ca o clătită peste mine. Mă întind și eu și mă bucur de încă un strop de liniște și matinală.

Jumătate de oră mai târziu mă trezesc cu o mânuță energică lovindu-mă pe obraz. Doi ochi mari, negri mă privesc veseli și curioși în timp ce patru dințișori ascuțiți îmi ronțăie de zor tricoul. ”Ma-ma-ma-ma” mă salută piticul. ”Neața!” îi răspund zâmbind. Privirile ni se întâlnesc iar el râde ca o jucărie lăsând să se vadă gropița din obraz. Îmi vine să-l mănânc, așa că îmi afund nasul în burtica lui moale. Râde în continuare și își înfige mânuțele în părul meu. Ne mai jucăm puțin, bucurându-ne unul de altul.

Ceasul arată 6.45. E timpul să o trezim și pe Ilinca. Invadăm amândoi patul Ilincăi, cântând ”bună dimineața, s-a trezit dulceața?”. Ne dă la o parte și se ascunde sub pătură morocănoasă. Noi nu ne lăsăm. Ne aliem cu Lăbuță, Oiță și Kiara și începem atacul cu pupici. Adică eu atacul cu pupici iar Andrei cel cu ”plici, plici”, fascinat de sunetul palmelor lui pe pielea surorii sale.

”Bine, bine, m-am trezit! Facem teatru? Unde-s Ursuleț și Chiți (din setul nostru de muppets)?”

Îi scot la iveală pe cei doi iar spectacolul începe. Eu mă prostesc în fel și chip, Ilinca râde cu poftă, în timp ce Andrei ne privește de după urechile Oiței din al cărei botic roade cu nesaț.

”E timpul să ne spălăm pe dinți!” spune peltic dar hotărât Chiți pe la 7.30.

”Mamiii, încă un piiiic” răspunde Ilinca luând poziția și mimica de supărare maximă. ”Nici nu ți-am spus ce am visat!”

”Dar eu vreau să mă înveți cum se spală copiii pe dinți” contracarează Ursuleț. ”Și să îmi dai și mie un pic de miericică de la tine, că îmi e tareee foame. Uite stomăcelul meu face ghiorț-ghiorț”.

”Da, și eu vreau să aleg cu tine rochița pentru grădi” completează Oița din brațele piticului.

”Bineee, fie. Hai Chiți să te învăț!”

Pe la 8.30 pornim cu cântec înainte spre grădiniță. Pe drum, printre versurile lui Boroboață (melodia preferată a Andreiului) și echilibristica de pe borduri, îmi povestește ce-a visat azi-noapte și ne jucăm o versiune simplificată de fazan. Ajungem la grădiniță, ne pupăm, ne îmbrățisăm și ne despărțim cu asigurări că ne va fi dor unii de alții.

În drum spre casă fac cumpărături, dau telefoane, mă opresc la bancă și la poștă. Andrei începe să se agite. Nu-i mai place în cărucior, nici măcar Boroboață nu-i mai place. Renunț la următoarea oprire planificată, grăbesc pasul și schimb piesa, trec la Piticii voinicii. Ajunși acasă pregătesc repede un fresh de fructe pe care îl administrez lui Andrei cântând ”twinckel, twinckel little star”. Adoarme.

E ora 10.30. Masa e întinsă, chiuveta plină de vase, storcătorul de fructe pe blat, jucăriile împrăștiate în toată casa, legumele așteaptă cuminți în plasă să fie preparate iar cafeaua e rece… ziua poate începe :).

De la grădiniță la școală – emoții, gânduri, influențe

Embed from Getty Images

”Mami eu nu vreau sa merg la școală!”

”Dar ce vrei tu să faci când se termină grădinița?”

”Păi eu nu vreau să se termine grădinița! Aici am prietenii mei și ne jucăm jocuri frumoase și Miss are idei de activități care îmi plac, învățăm tot felul de lucruri… de ce să se termine grădinița?”

”Vrei să spui că îți sunt dragi prietenii tăi de la grădiniță și vrei să fii în continuare prietenă cu ei?”

”Nu, tu nu înțelegi, eu vreau la gradi pentru că acolo mă joc și să fac fișe dinalea interesante cum are Miss idei bune, nu vreau să stau mult pe scaun și să mă plictisesc. Așa e la școală! Acolo nu te lasă să se te joci, e plictisitor, și, în plus se dau teme și note. Dacă nu fac tema bine odată și iau o notă mică, ce mă fac? Atunci o să zică Miss că sunt un copil rău și ce mă fac? O să râdă toți de mine și nu o să mai am nici un prieten!”

Așa a început ultima mea conversație cu Ilinca pe tema școlii. Inspirația de moment mi l-a adus aminte pe Kevin din Singur Acasa. Așa că i-am amintit Ilincăi de băiețelul care se temea de subsol pentru că îi spusese fratele mai mare că acolo este un mostru care o să-l mănânce, dar care, după ce și-a făcut curaj și a intrat acolo a descoperit că nu e nimic înspăimântător, a reușit să își spele hainele și se mai și distra cântând și dansând.

”Adică… tot ce am auzit eu despre școală sunt minciuni?” a concluzionat ea nedumerită.

”Vreau să spun că e un loc nou, despre care ai aflat numai din poveștile altora. Poți să mergi acolo curioasă și să desoperi tu sigură cum e. Nu toată lumea vede lucrurile la fel.”

”Ca tine cu hainele, când zici că nu se asortează dar mie imi place și cred că se potrivesc?”

”Da, exact așa!”

Cred că discuția a ajutat-o, dar m-a surprins pentru că discuțiile noastre anterioare pe acest subiect au fost într-o notă pozitivă. Am încercat să o pregătim pentru această trecere treptat, presărând când se ivea prilejul câte o poveste din anii noștri de școală, marcând în momentele în care își exprima interesul fața de un subiect că va afla și mai multe lucruri despre asta la școală, arătându-i școala la care va merge care are și un spațiu de joacă generos, plin de râsete și voci vesele de copii în pauze.

Pierderea comunității din grădiniță era singurul regret pe care îl exprimase până acum. Vorbisem despre asta, își manifestase ciuda și durerea cu lacrimi și pumni în perne. Trecusem încet, încet în etapa de acceptare și chiar și-a exprimat în câteva rânduri curiozitatea…”Oare cum vor fi noii colegi? Vor fi mai multe fete, sau mai mulți baieți?”

Părea entuziasmată că va fi colegă cu prietenul ei David și va intra în rândul ”copiilor mari”, cum spune ea, încercând chiar să descopere dacă acest ”upgrade” ar putea veni cu libertăți suplimentare, de genul mers singură la școală sau oră de culcare mai târzie.

Mărturisesc că primul meu gând a fost, ”cine naiba îi bagă în cap toate ideile astea?!”.  Mi-a dat prin minte și să-i spun ceva de genul, ”termină cu prostiile, toți copii merg la școală, nu are de ce să-ti fie frică!”. Nu am răspuns așa pentru că simțeam că nu asta așteaptă Ilinca de la mine, nu pentru asta venise. În plus, mi-a spus cu altă ocazie, nu de mult, ”mami, nu mai imi zice să termin cu prostiile”. Nici nu îmi dădeam seama că făceam asta, dar am băgat la cap și am devenit mai atentă la ce cuvinte folosesc.

O vreme m-am tot gândit încercând să îmi dau seama cine e influența negativă, dar apoi m-am întrebat ce aș face cu informația asta și am realizat că mi-ar fi complet inutilă. Copilul meu este integrat în comunitate și, fie că îmi place, fie că nu, Ilinca primește tot felul de informații și influențe de acolo. Nu pot și nici nu cred că ar fi indicat să încerc să le elimin. Treaba mea este să îi dau ei instrumentele care să o ajute să discearnă, să facă alegeri și să își formeze puncte de vedere. Sigur, asta nu se va întâmpla peste noapte, iar o concluzie importantă pe care am tras-o în urma acestei discuții este, vorba câtecului, ”deschide urechea bine!”. Vreau să spun că sigura cale de a cunoaște aceste influențe și felul în care le simte, procesează și integrează, este ca ea să mi le spună. Și o va face numai în măsura în care va simți că este ascultată, acceptată și susținută să își găsească propriile răspunsuri.

Voi cum abordați influențele comunității asupra copiilor voștri?

Bucuria din singurătate

Embed from Getty Images

În cele doua săptămâni de cand o am pe Ilinca acasa din cauza scarlatinei am realizat ceva care mi-a dat de gândit, copilul meu nu știe ce sa facă dacă e lasată singură făra televizor :(.

Va spun sincer că nu e o problemă cu care m-aș fi așteptat să mă confrunt vreodată. Spun asta pentru că Ilinca nu a stat niciodată excesiv în fața televizorului, mereu a preferat să se joace, să creeze, să cânte, danseze, alerge… adică orice altceva decât să stea în fața televizorului, mai puțin orele de home cinema, deși, chiar și atunci își pirde răbdarea și caută hârjoneală.

E drept că televizorul la noi în casă era mereu pornit, un obicei de care nici nu mi-am dat seama decât atunci când Andrei a început să își întoarcă privirea spre el, motiv pentru care l-am și mutat pe un canal de radio care asigură fundalul sonor al activităților de peste zi. De fapt, ăsta era și rolul televizorului, nu statea nimeni cu ochii la el, fiecare fiind ocupat cu altceva.

Buun, și atunci cum am ajuns în situația în care, cum dispar 5 minute din camera, Ilinca hop-țop desene? Ba mai mult, când i-am cerut să lase televizorul pe radio și să facă altceva, după un episod de mare supărare, povestind cu ea și încercând să îi ofer alternative, gen colorează, fă un puzzle, dansează, etc, constat că e pur și simplu confuză. În mintea ei, singurătate = televizor. Nu, nu vă gândiți la ore întregi, ci la 10 minute cât întind niște haine la uscat în balcon, sau 20 de minute cât pregătesc ceva de mânacare când ea nu are chef să gătească sau 30-40 de minute cât îl spăl și adorm pe Andrei.

M-am tot gândit, Ilinca a primit mereu atenție, ne-am jucat cu ea, i-am fost alături să descopere ce îi place și ce nu, am lăsat-o să își aleagă activitățile. Cel puțin teoretic, nu ar avea nici un motiv să fie în impas în situația în care trebuie să își creeze propriile alternative. Timp să se plictisească de activități de una singură nu are. Atunci, de ce?

Dând timpul înapoi, realizez că, după de a început să meargă de-a bușilea (ceea ce se întâmpla extrem de repede, pe la 6-7 luni, în cazul ei), pe Ilinca nu am lăsat-o singură deloc. Asta pentru că era o mare năzdrăvană care cu prima ocazie când am lasat-o pe jos, în sufragerie, 5 minute să scot niște legume din steamer, am găsit-o cocoțată pe un raft al bibliotecii în timp ce aceasta din urmă pendula, gata să cadă peste ea. Pătuț sau țarc erau variante excluse pentru noi căci plângea până se învinețea. E drept, pe vremea aia aveam noroc de un bunic care locuia cu noi și care asigura bucuros joaca și supravegherea atunci când aveam nevoie. După ce ne-am mutat în București, singurul lucru care mi-a dat prin cap a fost să îi pun desene, ”stai și te uită la Sofia până îți aduc mâncarea” (sau fac orice altceva mai aveam de făcut fără ea). Momentele erau scurte și în afara lor, televizorul mergea în gol în timp ce noi ne antrenam cu altele. Și uite așa mi-am învățat copilul să evite singurătatea, ca și când a fi tu cu tine, cu gândurile și emoțiile tale ar fi un lucru rău, urât, de nedorit.

Eu știu că nu e așa, savurez cu drag momentele în care îmi fac ordine în gânduri, îmi place să dansez singură, să visez cu ochii deschiși sau pur și simplu să mă pierd în lumea unei cărți frumoase până mă ia somnul. Regret enorm că nu i-am arătat asta Ilincăi până acum și i-am creat, fără să-mi dau seama, o dependență inutilă de compania altora. Mă bucur însă că am realizat acum, e încă mică și voi avea grijă să îi cultiv capacitatea de a găsi plăcere și bucurie atât singură cât și împreună cu alții.

Am început deja. Săptămâna asta, peste zi, televizorul a rămas închis. Când am avut câte ceva de făcut am rugat-o să aleagă ce vrea să facă, eventual am ajutat-o să își pregătească activitatea. I-am povestit ce îmi place mie să fac atunci când sunt singură și i-am spus că îmi e dor să fac lucrurile alea, că a trecut mult de când nu am mai avut timp pentru ele. Azi, Andrei se juca liniștit pe salteluța lui molfăind de zor tot ce apuca și i-am spus că îmi doresc să citesc și o rog să se joace singură în timpul ăsta. Mi-am luat cartea iar ea a făcut combinații de mărgele, brățari și cercei în oglindă. M-a întrerupt de câteva ori să mă întrebe dacă îmi place cum le-a asortat și să îmi spună că ea e prințesa și eu sunt ”sfeșnicul” ei, doar că sunt în concediu acum. Una peste alta, am reușit să petrecem mai bine de jumătate de oră fiecare cu ale lui. Eu zic că e un început bun, voi ce părere aveți?