Educație financiară

DSC_0316

Odată cu începerea școlii, ne-am propus să trecem într-o nouă etapă a educației financiare cu Ilinca. Până acum ne-am străduit să o formăm din punctul ăsta de vedere fără ca ea să aibă banii proprii, dincolo de ce a primit ocazional de la rude sau prieteni. Am acordat atenție câtorva aspecte, pe care le-am considerat importante: obiceiurile de consum,valoarea banilor, economisire. Read more

Educația cu NU în față

Embed from Getty Images

”Săptămâna asta învățăm regulile de circulație la grădi”, îmi spune Ilinca într-o zi.

”Aha, excelent, și ce ați învățat astăzi?”

”Păi… nu trecem niciodată pe roșu, nu alergăm pe trecerea de pietoni și nici nu mergem așa… ca melcul, nici nu ne jucăm.”

”Bine dar atunci, cum facem?”

”Cum adică?”

”Cum trecem strada corect, ce spune regula ca trebuie să facem?”

”Mami, regula spune să nu trecem pe roșu, ce nu înțelegi?!”

Buun, deci la gradinită, copilul meu învață cum să NU treacă strada. Util, nu-i așa?

Ce-i drept, nu am lasat-o niciodată până acum singură pe stradă, dar de explicat cum se face și de ce, asta am făcut de nenumărate ori. Refuz să cred că am motive de îngrijorare, iau o gură de aer și o întreb altfel: ”dar daca ai fi singură pe stradă și ar trebui să traversezi, cum anume ai face?”

”Păi… aș merge la trecerea de pietoni, aș aștepta să se facă verde, m-aș uita în amândouă părțile să văd daca nu cumva mai vine vreo mașină și apoi aș trece. ”

”Și de unde ști să faci așa?”

”Așa faci tu de fiecare dată, și tati la fel. Numai bunicu m-a obligat odată să trec pe roșu, deși eu i-am spus că tu spui mereu că trecem numai pe culoarea verde!”

Super! Copilul știe cum să treacă strada. (*Notă mentală: să am o discuție serioasă cu bunicu!)

Mă relaxez și trecem mai departe la joacă.

Ne jucăm de-a grădinița. Ea e Miss, eu, Andrei și un morman de plușuri suntem copiii. Face prezența și ne propune să învățăm un joc nou. Eu entuziasmată: ”Învățăm un joc nou!? Ce bine! Care sunt regulile?”

Ilinca serioasă: ”Nu țipăm, nu ne împingem, nu alergăm…”

Pe cuvânt că mi-a tăiat tot cheful: ”Păi bine și jocul?”

”Imediat, nu te mai agita atâta și nu mai fă atâta gălăgie că mă doare capul.”

M-am ”cumințit” și ne-am continuat joaca. Mă jucam și mă întrebam… cum ar fi oare o oră de conducere cu Miss: nu te urca în mașina prin dreapta și nici prin spate; pedala de frână nu e nici cea din dreapta, nici cea din stânga; când vrei să pleci de pe loc nu băga mașina în vitezele 2, 3, 4 sau 5 și nici în marșalier; ca să bagi mașina în viteza întâi, nu trage de schimbător în spate, nici la stânga sau dreapta; nu te uita numai în față când vrei să depășești ….mă doare și pe mine capul, numai când mă gândesc.

Lăsând gluma la o parte, pornind de la această experiență, iată câteva idei utile oricărei persoane care se ocupă cu educarea unuia sau mai multor copii:

  • Când îmi spui să nu mă gândesc la un elefant, eu fix la un elefant ma gandesc. La fel și copilul sau copiii din viața ta. Și fac asta, nu pentru că și-au propus să te sfideze, ci pentru că așa funcționează creierul omenesc. Poți încerca și tu!
  • Când vrei să mă înveți ceva, e foarte eficient dacă îmi spui și demonstrezi, în pași mici și simpli ce am de făcut. Dacă îmi spui cum să nu fac și te aștepți ca eu prin eliminare să descopăr singură cum se face, s-ar putea să dureze o vreme, asta dacă nu mă plictisesc și caut ceva mai amuzant de făcut. Tu nu ai face la fel? Dar un copil?
  • Când îmi spui să fac ceva într-un anume fel, fii pregatit să îmi spui și de ce așa și nu altfel. Sunt sigură că și tu preferi să înțelegi logica și motivația atunci când ți se solicită să faci ceva.
  • Nu subestima niciodată imaginația și creativitatea copiilor. O listă de reguli de genul: nu țipați, nu vă împingeți, nu alergați… ar putea fi departe de a acoperi toate ideile năstrușnice. Le-ar putea da prin cap să muște, zgârie, pună piedică, înțepe, lipească gumă de mestecat în păr și muuulte altele. Lista ta de NU-uri s-ar putea să nu se termine niciodată. Dacă le spui însă, spre exemplu, ”tratează pe ceilalți așa cum vrei să fi tratată tu!” le dai un criteriu de referință la care se pot întoarce de fiecare dată când le vine vreo idee, chiar dacă tu nu ești prin preajmă. Asfel, șansele tale de a obține din partea lor comportamentul dorit, în orice context, cresc semnificativ.
  • Ști vorba aia ”fă ce zice popa, nu ce face el”? Ei bine ea nu se aplică niciodată în cazul copiilor. Ei învață prin modelare, adică fac ceea ce te văd pe tine că faci. Când țip la tine să vorbești mai încet sau când îmi spui să mă liniștesc în vreme ce tu arăți și te porți ca un Pepsi agitat, cum crezi că voi reacționa?

De la grădiniță la școală – emoții, gânduri, influențe

Embed from Getty Images

”Mami eu nu vreau sa merg la școală!”

”Dar ce vrei tu să faci când se termină grădinița?”

”Păi eu nu vreau să se termine grădinița! Aici am prietenii mei și ne jucăm jocuri frumoase și Miss are idei de activități care îmi plac, învățăm tot felul de lucruri… de ce să se termine grădinița?”

”Vrei să spui că îți sunt dragi prietenii tăi de la grădiniță și vrei să fii în continuare prietenă cu ei?”

”Nu, tu nu înțelegi, eu vreau la gradi pentru că acolo mă joc și să fac fișe dinalea interesante cum are Miss idei bune, nu vreau să stau mult pe scaun și să mă plictisesc. Așa e la școală! Acolo nu te lasă să se te joci, e plictisitor, și, în plus se dau teme și note. Dacă nu fac tema bine odată și iau o notă mică, ce mă fac? Atunci o să zică Miss că sunt un copil rău și ce mă fac? O să râdă toți de mine și nu o să mai am nici un prieten!”

Așa a început ultima mea conversație cu Ilinca pe tema școlii. Inspirația de moment mi l-a adus aminte pe Kevin din Singur Acasa. Așa că i-am amintit Ilincăi de băiețelul care se temea de subsol pentru că îi spusese fratele mai mare că acolo este un mostru care o să-l mănânce, dar care, după ce și-a făcut curaj și a intrat acolo a descoperit că nu e nimic înspăimântător, a reușit să își spele hainele și se mai și distra cântând și dansând.

”Adică… tot ce am auzit eu despre școală sunt minciuni?” a concluzionat ea nedumerită.

”Vreau să spun că e un loc nou, despre care ai aflat numai din poveștile altora. Poți să mergi acolo curioasă și să desoperi tu sigură cum e. Nu toată lumea vede lucrurile la fel.”

”Ca tine cu hainele, când zici că nu se asortează dar mie imi place și cred că se potrivesc?”

”Da, exact așa!”

Cred că discuția a ajutat-o, dar m-a surprins pentru că discuțiile noastre anterioare pe acest subiect au fost într-o notă pozitivă. Am încercat să o pregătim pentru această trecere treptat, presărând când se ivea prilejul câte o poveste din anii noștri de școală, marcând în momentele în care își exprima interesul fața de un subiect că va afla și mai multe lucruri despre asta la școală, arătându-i școala la care va merge care are și un spațiu de joacă generos, plin de râsete și voci vesele de copii în pauze.

Pierderea comunității din grădiniță era singurul regret pe care îl exprimase până acum. Vorbisem despre asta, își manifestase ciuda și durerea cu lacrimi și pumni în perne. Trecusem încet, încet în etapa de acceptare și chiar și-a exprimat în câteva rânduri curiozitatea…”Oare cum vor fi noii colegi? Vor fi mai multe fete, sau mai mulți baieți?”

Părea entuziasmată că va fi colegă cu prietenul ei David și va intra în rândul ”copiilor mari”, cum spune ea, încercând chiar să descopere dacă acest ”upgrade” ar putea veni cu libertăți suplimentare, de genul mers singură la școală sau oră de culcare mai târzie.

Mărturisesc că primul meu gând a fost, ”cine naiba îi bagă în cap toate ideile astea?!”.  Mi-a dat prin minte și să-i spun ceva de genul, ”termină cu prostiile, toți copii merg la școală, nu are de ce să-ti fie frică!”. Nu am răspuns așa pentru că simțeam că nu asta așteaptă Ilinca de la mine, nu pentru asta venise. În plus, mi-a spus cu altă ocazie, nu de mult, ”mami, nu mai imi zice să termin cu prostiile”. Nici nu îmi dădeam seama că făceam asta, dar am băgat la cap și am devenit mai atentă la ce cuvinte folosesc.

O vreme m-am tot gândit încercând să îmi dau seama cine e influența negativă, dar apoi m-am întrebat ce aș face cu informația asta și am realizat că mi-ar fi complet inutilă. Copilul meu este integrat în comunitate și, fie că îmi place, fie că nu, Ilinca primește tot felul de informații și influențe de acolo. Nu pot și nici nu cred că ar fi indicat să încerc să le elimin. Treaba mea este să îi dau ei instrumentele care să o ajute să discearnă, să facă alegeri și să își formeze puncte de vedere. Sigur, asta nu se va întâmpla peste noapte, iar o concluzie importantă pe care am tras-o în urma acestei discuții este, vorba câtecului, ”deschide urechea bine!”. Vreau să spun că sigura cale de a cunoaște aceste influențe și felul în care le simte, procesează și integrează, este ca ea să mi le spună. Și o va face numai în măsura în care va simți că este ascultată, acceptată și susținută să își găsească propriile răspunsuri.

Voi cum abordați influențele comunității asupra copiilor voștri?

Bucuria din singurătate

Embed from Getty Images

În cele doua săptămâni de cand o am pe Ilinca acasa din cauza scarlatinei am realizat ceva care mi-a dat de gândit, copilul meu nu știe ce sa facă dacă e lasată singură făra televizor :(.

Va spun sincer că nu e o problemă cu care m-aș fi așteptat să mă confrunt vreodată. Spun asta pentru că Ilinca nu a stat niciodată excesiv în fața televizorului, mereu a preferat să se joace, să creeze, să cânte, danseze, alerge… adică orice altceva decât să stea în fața televizorului, mai puțin orele de home cinema, deși, chiar și atunci își pirde răbdarea și caută hârjoneală.

E drept că televizorul la noi în casă era mereu pornit, un obicei de care nici nu mi-am dat seama decât atunci când Andrei a început să își întoarcă privirea spre el, motiv pentru care l-am și mutat pe un canal de radio care asigură fundalul sonor al activităților de peste zi. De fapt, ăsta era și rolul televizorului, nu statea nimeni cu ochii la el, fiecare fiind ocupat cu altceva.

Buun, și atunci cum am ajuns în situația în care, cum dispar 5 minute din camera, Ilinca hop-țop desene? Ba mai mult, când i-am cerut să lase televizorul pe radio și să facă altceva, după un episod de mare supărare, povestind cu ea și încercând să îi ofer alternative, gen colorează, fă un puzzle, dansează, etc, constat că e pur și simplu confuză. În mintea ei, singurătate = televizor. Nu, nu vă gândiți la ore întregi, ci la 10 minute cât întind niște haine la uscat în balcon, sau 20 de minute cât pregătesc ceva de mânacare când ea nu are chef să gătească sau 30-40 de minute cât îl spăl și adorm pe Andrei.

M-am tot gândit, Ilinca a primit mereu atenție, ne-am jucat cu ea, i-am fost alături să descopere ce îi place și ce nu, am lăsat-o să își aleagă activitățile. Cel puțin teoretic, nu ar avea nici un motiv să fie în impas în situația în care trebuie să își creeze propriile alternative. Timp să se plictisească de activități de una singură nu are. Atunci, de ce?

Dând timpul înapoi, realizez că, după de a început să meargă de-a bușilea (ceea ce se întâmpla extrem de repede, pe la 6-7 luni, în cazul ei), pe Ilinca nu am lăsat-o singură deloc. Asta pentru că era o mare năzdrăvană care cu prima ocazie când am lasat-o pe jos, în sufragerie, 5 minute să scot niște legume din steamer, am găsit-o cocoțată pe un raft al bibliotecii în timp ce aceasta din urmă pendula, gata să cadă peste ea. Pătuț sau țarc erau variante excluse pentru noi căci plângea până se învinețea. E drept, pe vremea aia aveam noroc de un bunic care locuia cu noi și care asigura bucuros joaca și supravegherea atunci când aveam nevoie. După ce ne-am mutat în București, singurul lucru care mi-a dat prin cap a fost să îi pun desene, ”stai și te uită la Sofia până îți aduc mâncarea” (sau fac orice altceva mai aveam de făcut fără ea). Momentele erau scurte și în afara lor, televizorul mergea în gol în timp ce noi ne antrenam cu altele. Și uite așa mi-am învățat copilul să evite singurătatea, ca și când a fi tu cu tine, cu gândurile și emoțiile tale ar fi un lucru rău, urât, de nedorit.

Eu știu că nu e așa, savurez cu drag momentele în care îmi fac ordine în gânduri, îmi place să dansez singură, să visez cu ochii deschiși sau pur și simplu să mă pierd în lumea unei cărți frumoase până mă ia somnul. Regret enorm că nu i-am arătat asta Ilincăi până acum și i-am creat, fără să-mi dau seama, o dependență inutilă de compania altora. Mă bucur însă că am realizat acum, e încă mică și voi avea grijă să îi cultiv capacitatea de a găsi plăcere și bucurie atât singură cât și împreună cu alții.

Am început deja. Săptămâna asta, peste zi, televizorul a rămas închis. Când am avut câte ceva de făcut am rugat-o să aleagă ce vrea să facă, eventual am ajutat-o să își pregătească activitatea. I-am povestit ce îmi place mie să fac atunci când sunt singură și i-am spus că îmi e dor să fac lucrurile alea, că a trecut mult de când nu am mai avut timp pentru ele. Azi, Andrei se juca liniștit pe salteluța lui molfăind de zor tot ce apuca și i-am spus că îmi doresc să citesc și o rog să se joace singură în timpul ăsta. Mi-am luat cartea iar ea a făcut combinații de mărgele, brățari și cercei în oglindă. M-a întrerupt de câteva ori să mă întrebe dacă îmi place cum le-a asortat și să îmi spună că ea e prințesa și eu sunt ”sfeșnicul” ei, doar că sunt în concediu acum. Una peste alta, am reușit să petrecem mai bine de jumătate de oră fiecare cu ale lui. Eu zic că e un început bun, voi ce părere aveți?

 

Educație în șuturi

Embed from Getty Images

Ieri am descoperit și eu de ce scrie toată lumea despre violența la adresa copiilor și #37lasută. De fapt, tot ieri am descoperit ce-i ăla hashtag :), se vede treaba că-s în urmă cu tehnologia.

Ilinca face lupte cu Liviu, au două bețe care cândva au fost crose de minigolf, le folosesc pe post de săbii și câte o pernă pe post de scut. Râd și chiuie de răsună toată casa (încă lucrăm la controlul volumului dar estimez că ne mai ia cam… sută de ani). Andrei roade cu nesaț un inel de dentiție și eu citesc că nu, nu e doar un zvon, nici o exagerare, în țara noastră, 63% dintre părinți cred că bătaia e o formă de… EDUCAȚIE. Da, ați citit corect, EDUCAȚIE. Îmi amintesc că în facultate am învățat că termenul de educație vine din latinul ”educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare și mă întreb, ce anume se cultivă prin bătaie?

Weekendul ăsta eram în metrou, mergeam cu Ilinca la teatru. La Unirii urcă un tată împreună cu o fetiță de cam 12-13 ani și un băiețel de vreo 4-5. Era simpatic foc puștiul, își făcuse un obiectiv din a se agăța de bara de sus, nu-i ieșea pentru că-i lipseau ceva centimetri, dar nici nu se lăsa. Soră-sa se străduia să-l disciplineze, ”te rog, haide și stai aici lângă mine, o să cazi, plus că deranjezi pe toată lumea…”. El o ignora fără rețineri și își vedea liniștit de joacă, în timp ce tatăl privea pierdut pe geam.

Eu și Ilinca îi priveam zâmbind, ne păreau simpatici. Se anunță stația la care urmează să coboare. Fetița îl ajută pe cel mic să se înfofolească apoi își pune căciula și mănușile. Puștiul se îndreaptă hotărât spre ușă declarând: ”Eu apăs pe buton!”. Tatăl îl oprește ”la trenurile astea se deschid singure ușile, n-ai ce apăsa”, dar surpriză, era un tren la care se apăsa pe buton așa că se aude dintr-o dată, un glas supărat printre suspine ”veziiiii, era cu buton! Din cauza ta! Numai tu ești de vinăăăă!”

Ce a urmat m-a lăsat perplexă, tatăl își ia avânt, așa ca la fotbal când e lovitură liberă și îl izbește pe copil de-l catapultează, la propriu, în nas pe peron, în timp ce răcnește o înjurătură pe care nu pot să o reproduc. Am înghețat, mi s-a pus un nod în gât și un gol ca un abis în stomac. M-am bucurat doar că, prin nu știu ce minune, Ilinca nu a văzut momentul, sincer nu aș fi avut cuvinte să-i explic această scenă.

Ce poate fi în mintea și în sufletul unui om ca să facă un asfel de gest? O fi mândru de sine? Și-o fi spunând ceva de genul ”I-am închis gura! Acum știe cine-i șeful! În fața mea nu suflă! Așa se EDUCĂ un copil CUMINTE și ASCULTĂTOR!”

Dar în sufletul copilului ce poate fi atunci când părintele care ar trebui să-l iubească, protejeze, susțină să crească frumos, să descopere lumea și calea lui în ea, îl lovește, disprețuiește și înjosește în numele obedienței pe care vrea să o sădească în el? Frică, tristețe, nesiguranță, durere… ce gânduri poate avea copilul când trăiește aceste emoții, ce convingeri își construiește, ce obiective își propune, ce valori prețuiește?

Acum câteva zile mă întrebam dacă violența față de copii mai poate fi un subiect de actualitate. Vă spun cu mâna pe inimă, eram convinsă că nu. Credeam că trăiesc într-o lume în care părinții știu că simțind frică nu te poți dezvolta și nu poți crește. Poți fugi, te poți ascune și apăra sau poti ataca, poți deveni agresor la rândul tău dar nu poți crea. Credeam că vremurile în care zicala ”unde dă mama crește carnea” era la mare preț au apus de mult și că părinții caută să crească oameni plini de inițiativă, curaj și resurse creatoare, să-i pregătească pentru succes în contexul actual.

Știu că noi și părinții noștri am crescut într-o societate care valoriza ascultarea și conformismul respingând, marginalizând și oprimând orice abatere de la normă. ”Capul plecat sabia nu-l taie” se spunea adesea și era normal ca familia, comunitatea și școala să caute metode de a cultiva supunerea. A nu se înțelege că aprob bătaia vreun context, ci doar că înțeleg, la nivel cognitiv, cum s-a ajuns la ea. Emoțional nu, pentru că nu pot să nu simt suferința pe care o generează. Tocmai de asta, s-a simțit nevoia unei schimbări, societatea a evoluat din dorința de a putea gândi și vorbi liber, de a avea dreptul să ne creăm propriul destin. Copiii bătuți și oprimați au devenit adulți care au spus NU durerii, negării de sine și ascultării oarbe venite din frică. De asta nu înțeleg de ce mai sunt părinți care își bat copiii. Voi înțelegeți?

Serbările, bucurie sau frustrare?

20131219_093904

S-a deschis sezonul serbărilor de sfârșit de an. Noi avem parte de trei astfel de evenimente, săptămâna asta ore deschise la engleză și balet iar săptămâna viitoare, marea serbare cu Moș Crăciun la grădiniță.

Pentru noi e o perioadă tare faină pentru ca Ilincăi îi place mult să fie în centrul atenției, iar dacă e pe scenă și mai are și microfon e de-a dreptul în al nouălea cer. Așa a fost mereu, a profitat de orice ocazie de a face spectacol iar în lipsă de ocazii a improvizat ea ceva. Microfonul e jucăria ei preferată și se află mereu la îndemână. Pentru serbări, repetă mereu sârguincioasă, în fața oglinzii, iar noi trebuie să fim simultan artiști în scenete și spectatori entuziaști. Ea e pe rând actriță, scenarist, regizor și își ia rolurile foarte în serios. Dă indicații, așează decorul, ne oprește și ne pune să o luam de la capăt dacă intonația, postura sau mișcarea scenică nu au fost exact cum trebuia.

Povestind de dimineață cu o prietenă, întreb entuziastă, ”și, vă pregătiți de serbare? Ce rol aveți anul ăsta?”

Răspunsul mă blochează pentru următoarea întrebare: ”Acum că suntem la școală am scăpat de asta, slavă Domnului! Nici nu știi ce bine îmi pare!”

Apoi îmi amintesc poveștile din anii trecuți. Sala de clasă devenită în mod complet nepotrivit sală de spectacol, în care se înghesuiau părinții, eventual și câțiva bunici, ai 30 de copii împreună cu copiii, doamnele educatoare și Moșul. Vânzoleală, agitație, căldură, aer irespirabil, gălăgie, un cadru ”perfect” pentru reprezentația celor mici. Copilul agitat, supărat și înlăcrimat, pentru că nu voia ca ochii a mai bine de șaizeci de oameni mari, pe care nu ii cunoștea, să fie ațintiți asupra lui așteptând să judece cât de frumos spune el poezia. Și bineînțeles încercările de a-l convinge să facă ”ce trebuie”, venite din te miri ce direcție, când copilul poate avea nevoie doar de câteva momente el cu mama, dar pentru care nu existau spațiu și timp.

Mda… sunt două versiuni foarte diferite ale aceleiași povești. Asta m-a pus pe gânduri. Eu am văzut mereu serbările ca pe o tradiție frumoasă, sursă de amintiri plăcute și pentru mine și pentru copil. N-am stat niciodată să mă gândesc, de ce se fac aceste evenimente, care e scopul lor, de ce trebuie să participe toți copiii și mai ales cum e experiența pentru acei copii care sunt mai degrabă introverți, cărora le place mai mult să observe decât să fie în centrul atenției, care se simt în largul lor în grupuri mici de colegi, prieteni sau măcar cunoscuți. De fapt, dacă reflectez un pic, probabil că așa sunt majoritatea copiilor, expansivitatea Ilincăi fiind mai degrabă o excepție decât o regulă.

Mi-am amintit o poveste pe care am citit-o undeva, cândva, nu mai știu exact unde, despre tăvile de cozonaci. Povestea spunea că o fetiță își întreabă mama, de ce face cozonacii așa de mici, n-ar putea face unii mai mari? Mama îi spune că nu știe, așa făcea mama ei, de la care a învățat să facă cozonaci și așa face și ea. Sigur cozonacii sunt mai buni și mai gustoși atunci când sunt făcuți în tăvi mici. Atunci fetița s-a dus la bunică și a întrebat-o și pe ea același lucru. Răspunsul bunicii a fost că așa făcea străbunica, e o tradiție datorită căreia cozonacii sunt mai gustoși. Fetița nu se lasă și merge la străbunică cu aceeași întrebare. Străbunica îi povestește că pe vremuri, cuptorul în care făcea cozonacii era mult mai mic și tăvile mari nu încăpeau în el, așa că folosea tăvi mici, dar cozonacii ar ieși la fel de buni în tăvi mai mari, care încap în cuptorul pe care îl au acum.

Cam așa se întâmplă cu toate tradițiile atunci când le luăm de bune, pentru că așa se facea cândva, și, în loc să ne întrebăm de ce așa, căutăm argumente care să justifice status quo-ul. Tradițiile sunt minunate și au valoare cuprinzând în ele înțelepciunea a generații. Dar asta nu înseamnă că ele nu pot îmbrăca o haină nouă, potrivită nevoilor și contextului actual.

Revenind la serbări, bănuiesc că au apărut ca momente de celebrare, care aduc împreună părinți, copii, educatori, într-un cadru vesel și festiv. Pregătirea micilor scenete este cu siguranță un prilej bun de dezvoltare și exersare a multor abilități pentru cei mici și de interacțiune frumoasă. Îmi vin in minte lucrul în echipă, recunoașterea emoțiilor și trăirilor celorlalți, limbaj, dicție, dar cu siguranță mai sunt și altele. Chiar și ideea prezentării lor în fața unui public cald și prietenos, format din părinți încurajatori mi se pare bună, cel puțin pentru o parte dintre copii, în mod evident nu pentru toți.

Deci, cum ar arăta serbările astea în haină nouă, croită pentru a răspunde nevoilor copiilor, că doar despre ei este vorba în povestea asta? Păi dacă tot e vorba de a fi împreună, părinți, copii, educatori, aș zice că ar fi interesant să ne implicăm cu toții în pregătirea sărbătorii, ceea ce ar putea deschide noi oportunități și în ceea ce privește tipurile de roluri pe care le pot asuma cei mici. Unora le place să fie actori, cântăreți sau dansatori în piesă, dar pentru alții ar putea fi o ocazie minunată să își arate talentul în alte arte, pregătind decorul, sau pregătind gustări și dulciuri de casă numai bune de servit la sărbătoare, împreună cu un părinte, în tihnă, afară din lumina reflectoarelor, dar împreună, o mare echipă, contribuind fiecare cu talentul și priceperea sa la crearea unui moment special de sărbătoare. Locația evenimentului ar trebui și ea să fie pe măsura numărului de participanți și potrivită activităților. Și dacă tot e despre Crăciun, de ce să nu intrăm cu totul în spiritul sărbătorii, să facem o expoziție cu lucrările micuților, cu licitație iar cu banii adunați să facem pachețele cu mici cadouri pentru copiii dintr-un orfelinat. Idei pot fi o mie, sunt sigură de asta, ar fi nevoie doar de…. cineva care să se întrebe de ce-s tăvile de cozonaci așa de mici și de adulți deschiși să încerce să facă cozonaci în tăvi mari.

Voi ce părere aveți? Pentru voi cum sunt serbările și mai ales, cum ați vrea să fie?

 

Nu mi-e frică de Bau Bau!

Merg într-o seară cu Ilinca la engleză. În sala se așteptare, o bunică vorbăreață începe să îmi povestească despre nepoțica ei, colegă de grupă cu Ilinca.

Cât îi place la engleză, merge și la balet și la înot, e deșteaptă, prinde repede, e sociabilă și așa mai departe. Povestește cu entuziasm tot felul de întâmplări: ”să vă zic ce-am pățit cu ea odată. Eram în parc, și eu o tot sperii cu primarul, nu rupe flori că vine primarul, nu călca iarba că vine primarul știți cum e… Ei și într-o zi, vine primarul de sector și vrea să dea mâna cu copilul, la care ea, fuge și se ascunde plângând după mine: sunt cuminte buni, sunt cuminte, n-am făcut nimic, nu vreau să mă ia primarul. Doamne ce am mai râs… mi-a zis primarul… ce faceți doamnă, speriați copilul cu primarul….”

Ascultam povestea și mă întrebam, cât de greu ar fi fost să îi explice altfel copilului regulile alea cu ruptul florilor și călcatul gazonului. Să o fi rugat să își imagineze cum ar arăta parcul dacă toți copiii ar face ceea ce vrea ea să facă. Să o ajute să înțeleagă rostul regulii și impactul încălcării ei. Sunt sigură că fetița ar fi înțeles și nu ar fi fost nevoie să ducă în suflet o frică complet inutilă. Iar dacă tot i-a băgat frica în sân, măcar să o ia în brațe să o liniștească, nu să râdă de ea… se vedea că o iubește pe micuță și că nu își dă seama că îi face rău. M-a întristat povestea și mă pregăteam să o ajut pe doamnă să empatizeze un pic cu copilul în situație, dar a sunat telefonul și doamna s-a antrenat într-o altă discuție.

Așa că am rămas cu gândurile mele. Îmi aminteam de copilărie, pe vremea aia toți copiii aveau câte un personaj menit să-i facă să urmeze cu sfințenie regulile iar când socializam la joacă împărtășeam cu generozitate poveștile acestor personaje, așa ca ele să împleteau și multiplicau în mod natural, deveneau omniprezente și reușeau să își atingă cu succes scopul de a ne face copii cuminți. Imaginația adultilor era foarte productivă și ce nu reușea ea să facă compensam noi în povești hiperbolizate și îmbogățite cu detalii senzaționale. Îmi amintesc din distribuție Vecinul care locuia un etaj mai jos și nu știu ce anume făcea, dar făcea el ceva groaznic dacă ne copleșea entuziasmul și săream prin casă sau depășeam numărul de decibeli permis la interior, Polițistul care ar fi apărut în orice moment încălcam vreo regulă pe afară și ne ducea la închisoare, Țiganul care avea să ne fure daca ieșeam din raza vizuală a părintelui, chiar și Moș Nicolae care aducea nuia copiilor obraznici și neascultători. Sigur mai erau și alții dar vorba Ilincăi, sunt cam uitucă :).

Nu vreau să spun că fricile astea ne-au traumatizat pe viață, că nu-i așa nici pe departe. Cred că de fapt erau un material fain pornind de la care țeseam tot felul de povești și ne distram unii cu alții. Sau cel puțin așa a fost pentru mine. Dar au avut un alt efect perves, ușor de anticipat după părerea mea. Pe măsură ce am crescut am înțeles așa, regulile trebuiesc respectate atâta vreme cât există pericolul să fii prins când le încalci. Așa au apărut între noi instigatorii, care lansau provocări de genul ”n-ai curaj să faci X lucru interzis. Ești un bebeluș fricos.” Pfff vă zic sigur că nici un Bau Bau pe lumea asta nu era suficient să concureze cu asta. Așa se nașteau ambiții puternice și ne specializam în a găsi cele mai ingenioase moduri de a ocoli regulile.

De fapt asta e problema cu regulile impuse folosind frica, regula nu se internalizează pentru că nu are sens în mintea copilului, iar mai târziu, când îl va prinde trișând, adultul se va întreba cu ce a greșit și de ce îi face copilul asta. Copilul nu-i face nimic părintelui, el reacționează perfect normal, ”mi-ai zis că n-am voie să rup floarea că mă vede primarul… pai nu ma vede și o vreau, deci o rup”.

E foarte adevărat că explicarea regulilor și internalizarea lor ia timp, e nevoie de răbdare și repetiții multe, mai ales la vârste mici, iar frica funcționează perfect pe termen scurt, e o condiționare rapidă și ușoară, care oferă confortul că, cel puțin o vreme, n-ai de ce să îți faci griji, regula aia va fi respectată. Însă, punând lucrurile în perspectivă, e o dovadă de încredere și respect față de copil, să alegi să nu îl minți cu o poveste eficientă, să-ți folosești imaginația pentru a-i explica în câte feluri e nevoie un lucru până îl înțelege și ajunge să aleagă singur să acționeze ”corect” fără nici o condiționare. Avantajul este că nu va trebui să o iei de la capăt când va fi mai mare și că nu îl vei expune tentației de a trișa.

Bunica îmi repeta mereu, ”respectă pentru a fi respectat” și nu văd de ce, acest lucru nu ar fi valabil și în relația adulți-copii. Copiii înțeleg altfel decât adulții pentru că nu sunt capabili încă, să cuprindă tot felul de abstractizări și principii, dar sunt perfect capabili să înțeleagă orice regulă îi vizează. Dacă-i tratăm ca pe cățelul lui Pavlov e foarte posibil ca odată cu dresajul să punem la baza relației dintre noi și ei altceva decât respect și încredere și să sădim sămânța pentru comportamente și personalități pe care ne va fi greu să le înțelegem și să le abordăm mai târziu.