”Cum a fost azi la școală?” cu Otilia Mantelers – gânduri după conferință

Adaptarea la viața școlară a fost nesperat de ușoară pentru Ilinca. Am avut șansa să descoperim o doamnă învățătoare pe care pitica o iubește și eu o admir din multe puncte de vedere. Conținuturile pe care le parcurge i se par accesibile, chiar ușoare pe alocuri, între colegi și-a făcut prieteni cu care inventează jocuri atât de interesante că uneori își ocupă și dupămasa cu pregătirea pentru pauzele zilei următoare. Îmi povestește cu plăcere despre orele petrecute la școală, fie în drum spre casă, fie seara, înainte de culcare, uneori cu atât de multe detalii că reușeste să mă piardă pe parcurs.

Evident toate astea mă bucură mult, dar undeva ascunsă în mintea și în sufletul meu rămâne teama că, odată cu trecerea în clasa I și apariția temelor pentru acasă, a evaluarilor, notelor și competiției, bucuria și entuziasmul de care avem parte acum vor dispărea încet dar sigur.  Am mers la conferința Otiliei Mantelers, ”Cum a fost azi la școală?”, cu dorința de a vedea perspectiva ei și experiența altor participanți despre cum pot păstra vii curiozitatea și plăcerea descoperirii în ciuda temelor pe care le anticipez (dar sper să mă surprindă plăcut 🙂 ) lungi și plictisitoare. Mi-am dorit să descopăr mai multe abordari legate de teme, note, competiție, evaluari și efectele lor în dinamica vieții școlare a copiilor. Read more

Dacă-i musai… chiar îi musai?

homework

Povesteam cu o prietenă despre tema la matematică a fiicei sale (clasa I). O problemă cu enunț alambicat, ușor de rezolvat după ce o transformi în ecuație, dar cum la clasa I e puțin probabil să se învețe ecuații (părerea mea, dar nu se știe niciodată), problema părea de nerezolvat pentru copilă. Prin urmare, îi spun prietenei mele ”dacă v-ați uitat prin materia parcursă și nu găsiți nici o soluție, asta este, merge cu tema nefăcută și îi explică doamna la școală cum se rezolvă. Îmi povestești si mie după, sunt chiar curioasă!” Read more

Mica mea afaceristă – experiment de educație financiară

dsc_0781

Acum o vreme am scris un articol pe tema educației financiare pentru copii, la finalul căruia ceream referințe și idei pentru introducerea conceptului de investiție în educația Ilincăi. Din discuțiile purtate pe marginea acelui articol, am ajuns la ideea de a folosi o activitate plăcută ei, care are și potențial de monetizare, pentru a simula felul în care funcționează o afacere.

În cazul nostru, pentru că Ilincăi îi place să meșterească în bucătărie, m-am gândit ca de sărbători, să facem o ”afacere” cu prăjiturele. În imaginația mea, scenariul era cam așa: alegem o rețetă pe care am mai făcut-o și știm că ne place ce iese, facem o listă cu ingrediente, mergem la cumpărături (cu economiile Ilincăi), coacem o tavă (poate două) de prăjituri, stabilim un preț/bucată care să îi asigure profit și ea vinde prăjiturile membrilor familiei. Stați să vedeți ce a ieșit… Read more

Înger, Îngerașul meu…

”Mami mă ajuți să zic Îngerașul?” mă întreabă Ilinca astăzi înainte de a începe povestea de noapte bună.

”Te ajut dacă vrei, dar cum de vrei tu să spui Îngerașul?”

”Păi, domnul preot la ora de religie ne-a spus că trebuie să spunem în fiecare seară că altfel nu ne ajută Dumnezeu!”

”Și cu ce vrei tu să te ajute Dumnezeu?”

”Nu știu, dar nu vreau să mă pedepsească, vreau să fac cum trebuie.”

”De ce crezi tu că te-ar pedepsi Dumnezeu, draga mea?”

”Mamii, dacă nu spun corect se supără!”

”Dar cum crezi tu că e Dumnezeu?”

”Păi… așa ca un stăpân!”

”Și cum e un stăpân?”

”Păi, el a creat totul, oamenii, natura, animalele… totul. Și atunci e stăpânul lor. Adică așa ca un părinte.”

”Și dacă nu spui ceva corect un părinte te pedepsește?”

”Păi un părinte așa ca tine nu, dar poate Dumnezeu se supără. Eu vreau să spun corect, să fiu sigură.”

”Știi, eu cred că poți vorbi liber cu un părinte, să-i spui așa, ce gândești, ce îți dorești, nu cred că e un mod corect sau greșit de a face asta. Eu mă bucur când povestești cu mine oricum alegi să o faci.”

”Offf mami, tu nu înțelegi că domnul părinte a zis că trebuie să facem așa?!”

”Ba da, înțeleg, dar tot mă întreb de ce trebuie și de ce așa?”

”Nu știu, o să-l întreb, dar până atunci, mă ajuți să spun corect?”

Se apucă de spus poezia și se încurcă spre final ”și-n tot locul mă-nsoțește, si….” Se uita la mine cu ochi întrebători.

Îi zâmbesc și o întreb, ”deci vrei să fie mereu cu tine și ce altceva îți mai dorești de la El?”

Stă, se gândește ”nu știu, spune-mi cum e mai departe.”

Îi spun și e mulțumită, putem trece mai departe la poveste.

Așa a decurs prima noastră discuție despre ora de religie. Ca să înțelegeți contextul, noi am ales să credem și să ne rugăm fiecare în felul lui fără a merge regulat la biserică, fără icoane, mers la spovedit, împărtășit și alte ritualuri, excepție nunți, botezuri, înmormântări. Așa am considerat că e potrivit pentru noi, fiecare familie cu alegerile și obiceiurile ei.

Educația religioasă a Ilincăi am început-o citind istorie. Am povestit, la nivelul ei, despre egipteni, zeii, faraonii și credințele lor, despre greci și legendele Olimpului, despre evrei, primul popor care a crezut într-un singur Dumnezeu. Povestea lui Iisus (nașterea) am abordat-o când a venit de la grădiniță cu o versiune ambiguă din care nu înțelesese nimic. La Paște, am avut o încercare să clarificăm Învierea, dar s-a declarat amețită și cerut să o lăsăm așa pentru moment. Am lăsat-o.

Când a vrut să afle despre moarte și ce se întâmplă după i-am spus că nimeni nu știe sigur, dar fiecare om are o credință legată de asta. Unii cred că sufletul se duce în Rai sau în Iad, în funcție de ce a făcut în viața asta, alții cred că se naște din nou, ca om, animal sau plantă, dar sunt și oameni care cred că nu se întâmplă nimic, că moartea e un final. M-a întrebat ce cred eu și i-am spus, după care i-am spus că ea e liberă să creadă oricum vrea ea. Atunci a ales să creadă că sufletul bunicului a devenit o floare, pentru că el iubea mult florile. A fost perfect așa.

Îi place să intre uneori în biserică, să cumpere două lumânări pe care să le aprindă. Din slujbele la care a fost (nunți, botezuri și anul trecut la Înviere) nu a înțeles niciodată nimic. Nu a întrebat, am încercat să-i povestesc dar nu a interesat-o, și am lăsat-o așa.

Nu am vrut niciodată să îi impun eu în ce să creadă și cu siguranță nu am vrut să o cresc cu FRICĂ de Dumnezeu. Sunt departe de a fi un expert în domeniu, dar cred că toate religiile lumii vorbesc despre iubire, iar în mintea și sufletul meu iubirea nu merge cu răzbunare, pedeapsă și frică. Iubirea vine împreună cu înțelegere, empatie, altruism, respect, susținere. Vreau să aleagă să facă sau să nu facă ceva pentru că așa simte, pentru că înțelege să se poarte cu ceilalți așa cum vrea ca ei să se poarte cu ea, nu pentru că-i e teamă că o va lovi năpasta pentru că Dumnezeu s-a supărat pe ea.

”Crede și nu cerceta” mi se pare calea sigură spre o noapte a minții pe care nu mi-o doresc pentru copilul meu. Sunt conștientă că orice credință este un adevăr subiectiv ce nu poate fi demonstrat, dar de aici până la face cum zice X (orice autoritate ar fi acest X) numai pentru că așa zice el mi se pare o cale tare lungă.

Când mi s-a cerut să semnez acordul pentru participarea la orele de religie m-am gândit și răzgândit de două ori. Am ales până la urmă să-l semnez, pe de o parte pentru că perspectiva de a o lăsa să stea singură sau cu alți 1,2,3 copii într-o sală în timp ce colegii ei participă la o activitate oricare ar fi ea nu cred că ar fi bucurat-o, pe de altă parte pentru că am sperat că pe baza a ceea ce va afla acolo vom putea construi noi discuții în linie cu cele pe care le-am avut până acum.

Nu m-am așteptat să primească directive clare despre ora și conținutul discuțiilor ei cu Dumnezeu, însoțite de amenințarea pedepsei divine dacă nu respectă întocmai ceea ce i s-a spus. E în regulă, ne vom descurca și cu asta, dar tot nu voi înțelege vreodată de ce se face dogmă religioasă în școală. Care e scopul ei? Înțeleg educație civică, să înțeleagă copilul care-s valorile societății în care trăiește, ce norme are de respectat, la ce servesc ele, înțeleg istoria religiilor, să descopere că oamenii au fost mereu preocupați de teme precum geneza sau moartea, să vadă că au răspuns diferit de-a lungul timpului, că au legat mereu aceste credințe de valori, să vadă implicațiile acestor credințe în viața oamenilor și în istoria lumii… dar dogma? Am mai spus-o și o s-o mai spun, credința e ceva mult prea personal și intim ca să poată fi transformată în materie școlară. E ceva ce începe acasă, în familie și se dezvoltă în alte contexte, pe care omul le alege atunci când simte el că are nevoie de răspunsuri la temele astea mari și grele, nu la școală, de la 9-10, între ora de sport și cea de matematică.

Așa cred eu, voi ce părere aveți despre ora de religie din școală?

 

 

Prima zi… dubla 2

Prima zi a Ilincai in noua clasă. E 7.45 și pășim mână în mână pe poarta școlii. Ilinca cu teamă, mai ceva ca-n prima zi de școală, eu preocupată să-mi fac o listă mentală cu întrebări pentru doamna, Andrei în marsupiu, încă somnorind lipit de mine.

Ajungem la ușa clasei. Multe băncuțe goale deocamdată, câtiva copii la momentul despărțirii de părinți sau căutându-și locul. Doamna ne întâmpină cu un zâmbet. Se apleacă la nivelul Ilincăi și îi întinde mâna. Ilinca trage aer adânc în piept, se îndreaptă luând o poziție aproape solemnă, strânge mâna doamnei și se prezintă: ”Eu sunt Ilinca Pivariu, mă bucur să vă cunosc!” Read more