Hai Hui prin Europa (concurs)

Am descoperit zilele trecute concursul organizat de momondo, #călătoriideneuitat care ne invită să povestim una din cele mai frumoase amintiri de călătorie ale noastre pentru a câștiga o vacanță de 1000 euro. Mi-a plăcut ideea și m-am tot gândit ce-aș povesti dacă ar fi să povestesc.

Se întâmpla acum vreo 10 ani, când prietenii noștri O și R s-au căsătorit și-au zis că își doresc o lună de miere… altfel, adică nu în doi, pe o plajă romantică, savurând un cocktail sub un palmier și răvășind cearceafurile din camera de hotel, ci un soi de road trip în patru. Ne-au invitat, am acceptat și duși am fost. Read more

Lecția de educație civică

Răsfoiam Facebook-ul în timp ce o așteptam pe Ilinca să-și termine cina și văd un filmuleț al lui Adi Hădean despre dezastrul românesc de la SIAL. Curioasă dau drumul la volum să-l ascult. Ilinca, recunoscând vocea bucătarului ei preferat țop lângă mine să vadă despre ce-i vorba. O las să asculte, deși nu prea pricepe mare lucru. În drum spre duș fac un sumar pe înțelesul ei.

”Ahaaa… pai și de ce nu i-ai dat bif (adica like)?”

”Pentru că nu-i nimic de plăcut în asta. De fapt e foarte trist, iar oamenii de acolo sunt cu siguranță dezamăgiți și furioși. Cu ce crezi că ar ajuta like-ul meu.”

”Mda, nu prea ar ajuta. Dar mami, ce ar ajuta?” întreabă cuprinsă de spirit justițiar fiică-mea. Read more

Noi inceputuri

2013-02-03 11.19.10

Miroase a toamnă și a început de școală, grădiniță, creșă. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă al cărei băiețel de 2 anișori urmează să înceapă grădinița despre toate emoțiile noilor începuturi. O ascultam povestind despre toate experiențele urâte de care a auzit, cu copii plângând, țipând, agățându-se cu disperare de hainele părinților, nevrând să rămână la grădiniță, cu ochișori roșii și fețe scăldate într-un amestec nedefinit de lacrimi, muci și băluțe întâmpinând mămici la finalul primei zile. Simțeam cât îi este de frică de această zi și cum plutește în aer, fără răspuns întebarea ”și eu ce fac în situația asta?”.   Read more

Fără presupuneri!

_20160825_232813

Ilinca cu schimbările are o relație… încâlcită. Deși la prima vedere le gestionează foarte bine și se adaptează cu mare ușurință în condiții noi, când îmi e lumea mai dragă și respir ușurată că s-a terminat cu bine, emoțiile ei găsesc că e momentul să se reverse. Experiența m-a învățat că modul lor preferat de a ieși la suprafața este prin tot felul personaje imaginare care o înspăimântă seara la culcare, îi bântuie visele și ne fragmentează nopțile. V-am mai povestit eu despre Motanul care ne-a terorizat nopți la rând sau despre serile luungi care mi-au pus răbdarea la mare încercare. Read more

Spre mare… cu bebe la bord!

Embed from Getty Images

Ne pregătim de mers la mare! Abia aștept să miros aerul sărat, să aud valurile cum se sparg, să simt nisipul fierbinte sub tălpi… :).

Dar… e un lucru pe care nu-l aștept cu nerăbdare: DRUMUL. Read more

Cu copiii în călătorii

Am fost cu copiii în Italia. Cochetam de o vreme cu ideea unui city break la început de an dar ne tot gândeam și răzgândeam, că-i coplicat cu piticania, că oboseală, bagaje, aeroporturi, prognoze meteo și altele din seria lui ”dacă” și ”parcă”. Cumva astrele s-au aliniat și, într-un moment de entuziasm, am decis să mergem și să ne lăsăm surprinși.

A fost o săptămână cu de toate, oameni dragi, povești, mâncare delicioasă, plimbări, locuri frumoase, vreme buna, vreme rea, program amețit, oboseală, plânsete, râsete, entuziasm, agitație, negocieri, rătăciri… amintiri :).

Una peste alta a fost o experiență frumoasă, pe care vreau să o repetăm, poate un pic optimizată, pe baza lecțiilor învățate. Ca să nu uit și poate să vă ajute și pe voi, vă împărtășesc ce-am învățat despre călătoriile cu doi copii.

Organizare

Știți vorba aia ”iarna nu-i ca vara”? Ei bine, nici avionul nu-i ca mașina al cărei portbagaj înghite cantități enorme de bagaje, ceea ce îți permite să cari cu tine aproape toată casa. Bagaje limitate implică prioritizare riguroasă, care, cu siguranță e muuult mai plăcută dacă o faci în tihnă, așa, cu o săptămână înainte, cu un pix în mână și gândurile adunate.

Cred că e posibil să împachetezi fără să faci slalom printre teancuri de lucruri revărsate din dulapuri și casa arătând ca după cutremur, să ai tot ce îți trebuie și să nu alergi la cumpărături în ziua plecării. Cred că valizele pot fi organizate în așa fel încât să ști ce și unde ai, astfel încât să nu găsești cereale atunci când cauți pamperși sau jucărele când cauți servețele. Eu funcționez bine, de obicei, în haos și obișnuiesc să fac lucrurile pe ultima sută de metri pentru că îmi place presiunea timpului. Totuși, cu copiii, simt că genul ăsta de abordare nu-i tocmai potrivită, crează agitație inutilă și contagioasă fix atunci când ai vrea ca piticii să fie liniștiți și relaxați.

Zen

Da, când pleci în călătorie, e posibil ca toate legile lui Murphy să ți se aplice. Copilul mai mare s-ar putea să vrea la toaleta, să îi fie foame, sete, somn sau să îl doară picioarele în cele mai nepotrivite momente. Bebelușul tău, care doarme liniștit cu bormașina forând febril la capul său, poate fi treaz lumânare și poate va țipa din toți rărunchii măcar o oră încheiată în ciuda tuturor eforturilor tale de a-l liniști. Internetul s-ar putea să nu îți mearga fix când ai nevoie de GPS și, în general, se poate ca toate planurile tale să nu se potrivească cu ceea ce găsești la fața locului. Dar ști ceva? E posibil și ca toate să meargă ca unse.

Ce am observat este că exista o strânsă legătură între starea mea interioară și felul în care decurg lucrurile. Agitația și încrâncenarea de a vedea lucrurile desfășurându-se conform planului nu numai că se transmite întregii familii, dar parcă face ca întreg universul să conspire împotriva mea.

Pe de altă parte, abordarea relaxată, fără altă miză decât să ne simțim bine împreună are un efect uimitor. Chiar dacă ai greșit drumul și te-ai învârtit o oră și jumătate căutând mașina, te poți bucura de plimbare, companie, peisaj, de o glumă, o înghețată, un zâmbet și de experiență per total.

Atenție la detalii

Când zbori cu două companii aeriene diferite e bine să verifici dimensiunile acceptate pentru bagaje pentru fiecare în parte, asta daca nu vrei să ai surpriza ca valiza ta de mâna să devină bagaj de cală suprataxat la aeroport.

Programul obiectivelor turistice pe care îți dorești să le vizitezi poate fi foarte util impreună cu o harta printată, cu un traseu orientativ în caz că nu îți merge internetul. În plus, aș mai marca pe hartă câteva restaurante cu review-uri bune, pentru momentele de foame nepotolită apărute în ciuda sandwich-ului si a bananei din dotare.

Plimbări plăcute și relaxate vă doresc :)!

Copiii, bătaia și protestele

Săptamâna asta am pus punct sărbătorilor de iarnă. Au fost așa, ca un cocktail dulce amărui de râsete și lacrimi, tensiune și relaxare, împreună și separat. Le-am savurat cu drag, le-am prelungit cât am putut, dar gata, ce-i prea mult strică, a venit momentul să revenim la ritmul normal al exitenței noastre… oricare ar fi el. A fost o săptămână haotică, m-am pierdut printre bagaje pe jumătate desfăcute, serii nesfârșite de haine de spălat, drumuri la grădiniță, la doctor, la farmacii, program de aerosoli, 100 de siropele, ceaiuri, supițe și multe alte mărunțișuri. Nu știu când au trecut zilele astea și când s-a facut sâmbătă.

Acum Ilinca e la cinema cu Liviu și piciul doarme liniștit, așa ca am avut îndrăzneala să deschid laptopul J. Citesc eu mailuri, șterg un puhoi de reclame care imi inundase inbox-ul, arunc un ochi pe facebook și chiar citesc câteva articole. Constat că blogurile de părinți au o nouă temă în dezbatere intensă, agresiunea față de copii, de ce nu e bună, ce urmări are, confesiuni… perfect de acord, violența naște violeță, traume, durere, n-are nimic de-a face cu educația, dar mai este asta o temă de actualitate, mă întreb eu, complet ruptă de știrile momentului. Adică, de la Calul Bălan al lui Creangă s-au făcut studii și cercetări, s-au scris cărți, s-au făcut cursuri și seminarii, încă ne mai punem problema daca e ok sau nu să ne batem copiii? Știu că există violență domestică multă, dar între cititorii de bloguri de parenting mai sunt încă oameni care își pun întrebarea asta?

Pe măsură ce mă pun la curent cu evenimentele momentului descopăr știrea despre o familie din Norvegia căreia autoritățile le-au luat copiii în custodie în urma unei sesizări făcute de fetele lor mai mari, la școală, referitor la administrarea de pedepse fizice cu rol de disciplinare. Aha, deci de aici a pornit tema. În paralel, la televizor era un reportaj despre ordinele de protecție pe care le solicită femeile abuzate în România și mare lor ineficiență. Informațiile se împletesc în mintea mea și mă gândesc ce bine ar fi să avem și noi un sistem de protecție care să funcționeze așa ca al norvegienilor. Nu-mi termin bine gândul că văd imagini cu proteste împotriva autorităților norvegiene și înțeleg că o comisie de parlamentari români urmează să meargă în Norvegia să investigheze cazul. Undeva e o ruptură logică și nu mai înțeleg nimic.

Deci, o familie mixta româno-norvegiană are 5 copii. Doi dintre copii se plang la școală că le sunt administrate corecții fizice de către părinți. Școala sesizează autoritățile competente, ele desfășoară o anchetă, ajung la concluzia că părinții reprezintă un pericol pentru copii și îi iau pe aceștia din urmă în plasament. Asta e știrea. Buuun. Și ce-i cu oamenii din stradă și cu parlamentarii? Ruptura logică îmi stârnește curiozitatea așa că mai citesc câteva articole pe tema asta, sau măcar fragmente, pentru că stau prost cu răbdarea. Găsesc tot felul de scenarii, cum că ”îi mai trăgeau ocazional de ureche, dar nimic așa de grav”, că de fapt e o persecutare cu temă religioasă la mijloc și multe altele care mă plictisesc fără a aduga, de fapt, nimic la știre, presupuneri, opinii, cam atât.

Vreau să trec mai departe dar nu îmi dă pace întrebarea, ce caută oamenii în stradă? Adică, am următorul scenariu, stau eu liniștită seara, la mine pe canapea, urmăresc știrile la TV sau pe net. Văd știrea de mai sus și sunt atât de impresionată că trebuie să fac o pancartă și să-mi strig nemulțumirea în stradă?!

E plină țara asta de motive de revoltă și indignare, dacă nu vă vine nimic în minte vă puteți inspira de aici. La mai toate suntem surzi, orbi, muți, excelăm în a le ignora, dar ne trezește din amorțeală știrea despre un sistem de protecție a copilului care funcționează.

În ce anume lovește de fapt această știre? Să fie oare credința că ”bătaia e ruptă din rai” încă atât de bine înrădăcinată? Să fie teama că la un moment dat și sistemul românesc va acționa la fel? Ce spune, de fapt, solidaritatea asta ad hoc, cu o familie despre care nu stim nimic altceva decât că proprii copii au simțit să ceară protecția autorităților, dar despre care presupunem multe?