Jocuri furate

Embed from Getty Images

Imi place să stau în aer liber, așa că indiferent de vreme, petrec aproape zilnic ore în șir cu copiii în parc. Ilinca își găsește mereu parteneri de joacă, iar Andrei adoră să descopere de toate, de la tobogane și leagăne până la pietricele și bețe de toate mărimile. Își consumă amândoi energia iar eu nu trebuie decât să îl supraveghez pe piticul care încă nu are noțiunea de pericol și se cocoață sau se vâră pe unde nici nu gândești.  Umblând de zor după Andrei pe sub tobogane și prin toate ungherele parcului am avantajul de a mă încadra în peisaj de așa manieră că nimeni nu mă mai bagă în seamă așa că pot urmări și ascula în voie jocurile copiilor mai mari, fără ca ei să simtă nevoia să se cenzureze în vreun fel.

Privind mai atent jocurile grupurilor de copii de 6-10 ani, am simțit o puternică strângere de inimă. Echipe adverse care se aleargă și se luptă, adesea lovind cu o sete și o forță complet nestăpânite. Pumni încleștați, lovituri de picior sau placaje, mai ceva decât la fotbal american (acolo măcar au echipament de protecție). Curios este că prea rar am văzut pe vreunul să se plângă, să ceară ajutor sau să caute să iasă din joc, iar în puținele ocazii în care asta se întâmplă, invariabil ”dezertorul” revine în joc cu forțe proaspete imediat ce se liniștește.

Asta a fost de fapt și primul lucru care m-a oprit să dau curs impulsului de a interveni pentru a opri jocul. Mereu am crezut că singurul ajutor binevenit este cel solicitat. Apoi mi-am amintit de propriile experiențe. Când eram în școala primară, eram un băiețoi în toată regula. Eram mândră când eram recunoscută drept puternică, fiind aleasă între primii la Hoții și vardiștii sau la Țară, țară vrem ostași, jucam cot la cot cu băieții fotbal, Ali sau Bâză, faultam și eram faultată fără să cârtesc, loveam și primeam lovituri zdravene ce se lăsau cu amorțeli și vânătăi, fără să mă simt vreodată agresat sau agresor. Așa era jocul, azi câștigam, mâine pierdeam și undeva pe parcurs mi-am descoperit și înțeles puterea și limitele de tot felul, am găsit calea de a le transmite și impune în exterior, am ajuns să aleg conștient și fără influențe în ce activități îmi place și îmi doresc să mă implic.

Cu toate astea în minte, am încercat să privesc mai detașat și relaxat aceste jocuri, să mă gândesc că este o perioadă de descoperire și autodescoperire nu tocmai ușoară, dar firească și necesară. Totuși, neliniștea mea nu a dispărut și mă tot întrebam, de ce?

Mi-a luat ceva să pun cap la cap observațiile și intrebările ce se învârteau prin gândurile mele. Răspunsul era în dialogul care însoțește jocurile astea. Prieteni, copiii fac scenarii demne de filme horror cu bulina de 18+, la care eu una nu m-aș putea uita vreodată. Am auzit replici de genul ”acum ți-am tăiat mâna și îți curge tot sângele din tine, e plin de sânge peste tot și trebuie să mori, te chinui și te zvârcolești de durere, până mori…” sau ”ți-am tăiat burta și îți ies mațele din ea, se scurge și stomacul și tot ce ai în tine…” .

Cumva, în dinamica jocurilor copiilor noștri se insinuează tot felul de influențe, probabil din știrile, filmele sau jocurile pe care le consumă, voit sau accidental, cu sau fără acordul părinților. Ei procesează și transformă în joaca lor un tip de informații și de violență pentru care mintea și spiritul lor nu sunt pregătite. Jocurile violente din copilăria mea izvorau din imaginația noastră și aveau un rol esențial în așezarea și răsturnarea ierarhiilor de grup, unde măsura forței și rezistenței fizice cântărea mult. Crearea contextelor de confruntare a lor era ceva natural și constructiv. Concursului pentru cea mai detaliată și hidoasă scenă de eviscerare sângeroasă a partenerului de joacă cred că îi lipsesc aceste calități.

Îmi amintesc cum îmi povestea o prietenă, psiholog școlar, că la numai câteva zile de la mediatizarea jocului Balena Albastră a avut în două zile, cinci cazuri de copii tăiați pe mâini. Mai mult, o parte din părinții acelor copii nici nu știau despre asta până când au fost contactați de către școală. Copiii nu jucau jocul, dar din teribilism sau curiozitate pur și simplu, au vrut să descopere ce și cum, au vrut să fie în centrul atenției sau să-și câștige un renume interesant între prieteni și colegi.

Când am văzut știrile pe tema asta, am simțit și crezut că povestea este la ani lumină distanță de noi. Am gândit liniștită că așa ceva nu ni se poate întâmpla, e o prostie și o temă aleasă prost de o mass media aflată în căutare de senzațional. Dar realitatea este că unul din acei copii teribiliști ar putea fi partenerul de joacă din parc al copilului meu fără ca eu să am habar de asta.

Așa am ajuns să înțeleg că oricât aș încerca eu, ca părinte, să limitez contactul cu violența, ca și cu multe alte lucruri probabil, e lăudabil, dar inutil. Toate lucrurile alea rele de care încerc eu să o feresc sunt aici, în lumea în care trăim și se insinuează în viața lor și a noastră pe unde nici nu gândim. Nu putem să le ascundem și să ne prefacem că nu există. De fapt, cred că ăsta e cel mai rău lucru pe care putem să îl facem. Nu mă înțelegeți greșit, nu intenționez să îi introduc în programul zilnic știrile de la ora 5, un film de 15+ și eventual niște jocuri în care eviscerează dușmani hidoși în scene cel puțin grotești.

În schimb cred cu tărie că tot ce pot și am datoria să fac este să o ajut să fie competentă în a gestiona contactul cu lucrurile astea. Cred că este esențial să o susțin să își dezvolte inteligența emoțională, astfel încât să își înțeleagă emoțiile, să aibă resursele și strategiile necesare pentru a le gestiona eficient în orice moment are nevoie de ele, pentru că cel mai probabil eu nu voi fi lângă ea în acele momente. Cred că trebuie să îi susțin creativitatea, pentru că aceasta, alături de umor si echilibru emoțional sunt armele de care va avea nevoie pentru a face față provocărilor vieții.

Programul de vacanță ”Dimineți de dezvoltare personală” pe care l-am creat împreună cu colega și prietena mea Ioana Toma este inspirat de aceste credințe. Dacă și tu împărtășești concluziile mele si crezi că inteligența emoțională împreună cu gândirea creativă sunt resurse cheie de care copilul tău are nevoie, te invit să descoperi mai multe detalii despre program și înscriere aici.

4 thoughts on “Jocuri furate

  • Foarte complicat subiect ti-ai ales… Coincidenta face sa fiu si eu preocupata de el in perioada asta, pentru ca sunt stupefiata de jocurile violente de la scoala fiica-mii. De cateva luni de zile, parca au luat-o toti razna, nu mai fac decat sa se bata, sa se lupte, sa se jigneasca etc. Si vorbim despre o clasa de doar cativa copii, cu parinti cu niveluri inalte de educatie (si in domeniul psi, pe deasupra), la o scoala privata. Pentru ca sunt mai multi baieti decat fetite, au fost si ele nevoite sa se adapteze, iar acum am la usa o razboinica cu un comportament incredibil si imprevizibil, pe care nu-mi inchipuiam ca l-ar putea avea vreodata. Scoala spune ca e ceva normal pentru varsta copiilor si energia lor in exces, dar eu nu cred asta. Cred ca normal ar fi sa existe ceva mai multa disciplina, si la scoala, si acasa – stii, cuvantul ala demodat si atat de des confundat cu ceva negativ, “disciplina”…

    Like

    • De acord cu tine disciplina e importanta si necesara. Insa jocurile astea, cred eu, au o valoare pentru ei, in sensul ca prin ele, ei “digera” in felul lor, informatii si imagini la care sunt expusi in diverse contexte si pentru care pur si simplu nu sunt pregatiti. Evident ca sunt situatii in care se impune oprirea jocului, sau gestionarea lui pentru siguranta lor, dar trebuie sa ne gandim ca dupa aceea, raman continuturi neprocesate pentru care au nevoie de alternative constructive.

      Like

      • Inteleg ce vrei sa spui, dar nu cred ca sunt total de acord cu tine. Adica sunt de parere ca trebuie neaparat oprite astfel de manifestari si inlocuite cu acele alternative constructive – iar o astfel de alternativa ar fi sportul, de ex. Pe vremea mea (cum suna asta!), baietii faceau sport in fiecare pauza, alergand ca nebunii si jucand fotbal sau baschet. Isi consumau energia si gata, se intorceau pregatiti de inca o ora de stat in banca. Doar unii dintre ei se bateau. Cat despre lupte intre baieti si fete, nu am vazut niciodata asa ceva. Stiu, o sa spui ca era o disciplina exagerata pe atunci, dar cred ca am trecut prea inconstient in extrema cealalta…

        Like

      • Cred ca pe vremea ta era cam si pe vremea mea :). Poate am fost eu norocoasa, dar n-am simtit ca disciplina ar fi fost exagerata. Batai intre fete si baieti nu am vazut nici eu, dar jocuri mixte care veneau la pachet cu tras, impins, lovituri nu doar am vazut, dar am si jucat. Cred ca diferenta esentiala asta este, jocurile noastre aveau alt scop decat distrugerea adversarului si existau reguli clare care creau un cadru de siguranta. Jocurile pe care le observ acum sunt pur si simplu despre lupta, despre care echipa reuseste sa distruga cealalta echipa. De asta raman la ideea ca ei ar trebui ajutati sa isi transforme jocurile in ceva constructiv, invatati sa isi creeze reguli si mize relevante. Doar oprirea jocului nu face altceva decat sa ii dea aura aceea de fruct oprit. Legat de sport, complet de acord, este una din cele mai bune si sanatoase alternative de consumare a energiei si ar trebui promovat cat de mult posibil.

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s