Noi inceputuri

2013-02-03 11.19.10

Miroase a toamnă și a început de școală, grădiniță, creșă. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă al cărei băiețel de 2 anișori urmează să înceapă grădinița despre toate emoțiile noilor începuturi. O ascultam povestind despre toate experiențele urâte de care a auzit, cu copii plângând, țipând, agățându-se cu disperare de hainele părinților, nevrând să rămână la grădiniță, cu ochișori roșii și fețe scăldate într-un amestec nedefinit de lacrimi, muci și băluțe întâmpinând mămici la finalul primei zile. Simțeam cât îi este de frică de această zi și cum plutește în aer, fără răspuns întebarea ”și eu ce fac în situația asta?”.  

Îmi aminteam de începuturile noastre. Cum am simțit același nod în gât și gol în stomac, tot mai intens, pe măsură  ce se apropia ziua în care urma să o duc pe Ilinca pentru prima dată la creșă.

Avea 1 an și 4 luni iar până atunci tot universul ei se rotise în jurul meu. Am luat decizia de a  o duce la creșă pentru că simțeam că amândouă aveam nevoie de câteva ore separate una de alta, aveam (și am în continuare) convingerea că timpul petrecut în colectivitate este benefic pentru copil și dezvoltarea lui, nu a fost o nevoie, ceva impus din exterior ci o alegere. Cu toate astea emoțiile se rostogoleau în sufletul meu ca un bulgăre care coboară în viteză și crește văzând cu ochii.

O pregătisem cât de mult am putut, îi povestisem că urmează să meargă într-un loc nou și frumos, colorat, vesel, plin de jucării, unde va cunoaște mai mulți copii de aceeași vărsta cu ea, se vor juca împreună, vor mânca împreună și vor descoperi multe lucruri noi. Că acolo va fi o doamnă care va sta cu ei, îi va îngriji, le va spune povești și îi va învăța jocuri noi și interesante. Am fost cu ea să alegem creșa, am făcut cunoștință cu 3 potențiale educatoare, am lăsat-o să exploreze liberă să plece ușor de lângă mine și să interacționeze cu viitorii colegi de grupă. Nu vorbea încă, dar a fost clar care au fost oamenii și locul cu care a rezonat cel mai bine. Așa am ales.

Apoi a venit și prima zi… a început ca orice dimineață, mult prea devreme, Ilinca fiind extrem de matinală, mâncat, jucat, îmbrăcat și pornit cu entuziasm și curiozitate către noul loc de joacă despre care am povestit atâta. Ea veselă, eu încercând să țin pasul cu ideile ei nastrușnice în timp ce-mi îndesam cu greu emoțiile într-un colț de suflet, să nu cumva să dea pe-afară. Ajungem și ne întâmpină trei doamne zâmbitoare care păreau să aibă chef de joacă.

În sala de primire alți copii cu părinții lor, unii se schimbau, alții povesteau cu doamnele, vreo doi au fugit direct în grupă plini de entuziasm. O fetiță plângea iar privirile Ilincăi s-au fixat pe ea. Cu mult mai multă prezență de spirit decât mine, doamna, cea pe care o plăcuse Ilinca atunci când am vizitat grădinița, vine spre noi și începe să-i povestească despre ce lucruri interesante urmează să facă astăzi acolo. Ilinca o urmărește atentă iar voioșia doamnei pare contagioasă. O ia de mânuță și o poartă ușor spre scările ce duceau la grupa ei. Face câtiva pași si își dă seama că a plecat fără mine. Mă caută cu privirea, mă găsește și se întoarce hotărâtă cerându-mi să merg cu ea. Iau poziția piticului, o îmbrățișez și îi explic că numai copiii au voie în grupă, că ea va merge la copii, se vor juca așa cum am povestit și înainte de somnul de prânz voi fi în sală să o iau acasa, să dormim amândouă.

A urmat cel mai categoric refuz de care era capabilă. Nu îmi amintesc ce a făcut doamna atunci, dar cumva a reușit să o desprindă din brațele mele și, deși plângând, a pornit spre grupă pe piciorușele ei. A dispărut din raza mea vizuală dar o auzeam plângând și îmi venea și mie să plâng. Directoarea grădiniței, rămasă cu mine în sală îmi spunea că se va liniști curând, să nu îmi fac griji, să merg să mă plimb un pic și ne auzim la telefon. Am ascultat-o.

M-am plimbat pe străzi vreo jumătate de oră, încercând fără succes să-mi pun ordine în suflet și în gânduri. Când a sunat telefonul pașii mi s-au îndreptat automat spre grădiniță, dar vocea de la celălalt capăt al firului îmi spunea că Ilinca e bine, s-a liniștit, se joacă cu copiii din brațele doamnei, deocamdată nu vrea să se dea jos. Ceva mai târziu am aflat că a renunțat la brațe atrasă fiind spre joacă de Sonia, cea care urma să-i devina cea mai bună prietenă din grupă. A refuzat să mânânce și am rugat să nu insiste. Așa că doar s-a jucat.

Când am ajuns să o iau, mi-a zâmbit cu toată fața din capul scărilor. Ne-am îmbrățișat și am pornit spre casă unde a mâncat cât pentru trei zile.

A doua zi, a plecat cu doamna de lângă mine în cel mai firesc și relaxat mod cu putință, iar după o săptămână, se ascundea când veneam să o iau din dorința de a mai rămâne acolo.

I-am spus povestea noastră și prietenei mele și a ajutat-o pentru că și-a amintit că deși despărțirea e grea, copilul se duce într-un loc cald și prietenos, pe care l-au ales împreună, unde va descoperi lumea altfel decât alături de ea, iar asta îi va deschide noi orizonturi minunate.

Noi începuturi ușoare vă doresc!

PS: Daca ti-a placut articolul, te rog da un like si share.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s