Fără presupuneri!

_20160825_232813

Ilinca cu schimbările are o relație… încâlcită. Deși la prima vedere le gestionează foarte bine și se adaptează cu mare ușurință în condiții noi, când îmi e lumea mai dragă și respir ușurată că s-a terminat cu bine, emoțiile ei găsesc că e momentul să se reverse. Experiența m-a învățat că modul lor preferat de a ieși la suprafața este prin tot felul personaje imaginare care o înspăimântă seara la culcare, îi bântuie visele și ne fragmentează nopțile. V-am mai povestit eu despre Motanul care ne-a terorizat nopți la rând sau despre serile luungi care mi-au pus răbdarea la mare încercare.

Când am decis să revenim la Brașov m-am temut că vreun frate sau văr îndepărtat de-al infamei lighioane ne va tulbura din nou viețile și mi-am dorit din tot sufletul să gestionăm tranziția asta în așa fel încât să-i fie bine și ușor pe bune de data asta. Atât de mult m-am gândit că mai aveam un pic și cream un PPT cu strategia și planul de change management aferent mutării.

Noroc că am mai trecut odată prin experiența cu nepotriveala dintre socoteala de acasa și cea din târg. Hotărâtă să nu repet greșelile din trecut, am pornit din start cu gândul că voi discuta fiecare pas cu ea, voi asculta atent și ne vom adapta planurile astfel încât să-i fie bine.

Dar nu mă puteam duce la ea fără să am temele bine făcute înainte, deci, ca un copil disciplinat am luat la rând toate cărțile relevante pentru subiect, am răscolit internetul și l-am învârtit pe toate părțile de cred că se săturase până și bătrânul google de mine și încercările mele de a găsi cum să devin change managerul perfect pentru copilul meu. Jocuri, povești, explicații, argumente, când și unde o luăm cu noi, cum o implicăm în decizii și câte și mai câte piese de puzzle se învârteau în capul meu, încercând să se potrivească.

Ehee, dar vedeți voi, mare dreptate avea un foarte fain profesor din facultate când spunea că 90% din rezolvarea unei situații este în felul în care pui problema. Aveam o grămadă de idei și clădeam planuri sofisticate pornind de la… presupuneri. A trebuit să iau o gură de aer, să fac doi pași în spate și să mă întreb cât din toate frământările astea sunt despre frica mea și cât despre nevoile reale ale copilului.

Așa m-am oprit din a face planuri și m-am dus spre ea cu credința că împreună vom găsi răspunsul corect pentru noi la fiecare din provocările ce aveau să vină. Nu mică mi-a fost surpriza când am descoperit că ea nu avea nevoie de argumente și explicații, își dorea mutarea și era curioasă să știe cum va fi noua casă, nerăbdătoare să fie răsfățată mai des de bunici și bucuroasă să-și vadă mai des prietenii din Brașov. Era important pentru ea să fie implicată în luarea deciziilor legate de noua noastră casă, să vadă împreună cu noi, să înțeleagă criteriile pe care le avem în vedere când decidem, să își spună părerea, să o argumenteze și să simtă că ea contează. Dar știa că vom face toate astea, singura ei grijă și suferință era legată de grădiniță.

Era, și poate încă mai este, dureroasă pentru ea pierderea comunității din care a făcut parte 4 ani și avea nevoie să o susținem pentru a depăși acest moment. Avea nevoie să savureze fiecare clipă din puținele rămase împreună cu prietenii ei de acolo, să învețe să trăiască simultan bucuria acelor momente și tristețea apropiatei despărțiri, să aibă un moment de încheiere special pe care să și-l amintească cu plăcere, să plece și să plângă, după care să găsească altceva care să-i capteze interesul, un intermezzo cu joacă, natură, oameni dragi și povești care să pregătească ușor, ușor terenul pentru începerea școlii.

Înțelegând toate astea am putut să-i oferim susținerea pe care și-o dorea, uneori într-un mod atât de simplu ca achiziționarea unui tort de înghețată, pe post de tort de ”la revedere” în ultima zi de grădiniță, alteori mai greu, cu lacrimi amare, pumni în perne și declarații definitive, din alea cu ”niciodată” și ”întotdeauna” sau liniștit, cu pixul în mână scriind după dictare în jurnalul ei cu amintiri din grădiniță pe care încă îl păstrează sub pernă și îl mângâie seara înainte de culcare. Îl mângâie și adoarme, în timpul sau imediat după povestea de noapte bună, fără motani, lacrimi sau nesfârșite căutări după părinți. Vorba englezului ”so far, so good” J.

Dacă ar fi să dau un sfat astăzi unui părinte care se întreabă cum să-și ajute copilul prin orice fel de schimbare aș spune doar atât: ”nu fă presupuneri, ascultă cu mintea și inima deopotrivă, soluțiile sunt chiar în fața ta!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s