Ilinca și Gangsterul

Ieri, în drum spre casă de la mare ne-am oprit la un restaurant să mâncăm. Până să vină mâncarea, Ilinca a vrut la locul de joacă. A găsit repede două fetițe de vârste apropiate, și-au cerut și acordat bucuroase prietenia, după care s-au aliniat pe cele trei leagăne de ”copii mari” râzând și întrecându-se care se dă mai tare.

Doi băieței, ceva mai mari, se jucau ceva cu lupte câtiva pași mai încolo. Atrași de hlizeala fetelor, se opresc din joacă și se apropie de leagăne. Cum fetele nu le dadeau atenție, cel mai mare dintre ei, le abordează foarte hotărât: ”Să vă dați jos de pe leagăn. Acum vrem noi să ne dăm.”

”Abia ne-am urcat. Așteaptă un pic!” vine replica promptă a Ilincăi.

”Dacă nu vă dați jos, chem gașca!” răspunde supărat baiatul.

”Ce-i aia!” întreabă senină Ilinca.

”Mulți băieți mari și răi și puternici, care o să vă bată rău de tot! Și au bâte și puști și pistoale cu gloanțe de cauciuc cu care o să tragă în voi și o să vă doară rău de tot!”

Eram aproape de ei, păzindu-l pe Andrei cum se juca cu pietricelele și asistam uimită la această conversație. Mi se strânsese inima la gândul că un copil de vreo 10-11 ani putea vorbi în felul ăsta și nu îmi puteam imagina ce poate gândi Ilinca în momentul ăla. Mă așteptam să mă caute cu privirea sau să vină spre mine. Eram gata să intervin, dar așteptam să văd reactia fetelor (o mică precizare, eram singurul adult din acel loc de joacă).

Ilinca îl urmărește calmă privindu-l în ochi pe băiețel cum îi explică amenințător și foarte detaliat cât de tare va fi chinuită, cât de rău o să o doară, cum se va învineți și îi va curge sânge dacă nu îi cedează leagănul în momentul ăla, așteaptă răbdătoare să termine ce are de zis apoi răspunde ferm:

”Când o să vorbești frumos cu noi o să te lăsăm și pe tine pe leagăn. Până atunci te poți juca altceva.” După care își vede relaxată de jocul ei cu fetele.

Băiatul rămâne uimit câteva secunde, în mod evident nu asta era reacția pe care o aștepta și nu știe ce să facă mai departe. Pleacă, probabil înapoi la masa părinților, lăsându-l pe celălalt singur și nedumerit.

M-a uimit și m-a bucurat felul în care a reușit Ilinca să gestioneze acest moment, dar nu pot să nu îmi pun o mie de întrebări legate de întâmplare: cum ar fi decurs lucrurile dacă nu era nici un adult în parc? Ce s-ar fi întâmplat dacă băiatul își transpunea agresiunea în fapte? La cât de multă violență poate fi expus un copil ca să poată atât de firesc să descrie cu lux de amănunte o scenă atât de grotescă? Părinții lui sunt conștienți de felul în care înțelege copilul lor să abordeze alți copii în parc? Și dacă da, cum gestionează asta? La ce vârsta voi avea curajul să îmi las copilul singur în parc, așa cum mă lăsau pe mine ai mei încă de când eram de-o șchioapă?

Voi ce părere aveți?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s