Bucuria din singurătate

În cele doua săptămâni de cand o am pe Ilinca acasa din cauza scarlatinei am realizat ceva care mi-a dat de gândit, copilul meu nu știe ce sa facă dacă e lasată singură făra televizor :(.

Va spun sincer că nu e o problemă cu care m-aș fi așteptat să mă confrunt vreodată. Spun asta pentru că Ilinca nu a stat niciodată excesiv în fața televizorului, mereu a preferat să se joace, să creeze, să cânte, danseze, alerge… adică orice altceva decât să stea în fața televizorului, mai puțin orele de home cinema, deși, chiar și atunci își pirde răbdarea și caută hârjoneală.

E drept că televizorul la noi în casă era mereu pornit, un obicei de care nici nu mi-am dat seama decât atunci când Andrei a început să își întoarcă privirea spre el, motiv pentru care l-am și mutat pe un canal de radio care asigură fundalul sonor al activităților de peste zi. De fapt, ăsta era și rolul televizorului, nu statea nimeni cu ochii la el, fiecare fiind ocupat cu altceva.

Buun, și atunci cum am ajuns în situația în care, cum dispar 5 minute din camera, Ilinca hop-țop desene? Ba mai mult, când i-am cerut să lase televizorul pe radio și să facă altceva, după un episod de mare supărare, povestind cu ea și încercând să îi ofer alternative, gen colorează, fă un puzzle, dansează, etc, constat că e pur și simplu confuză. În mintea ei, singurătate = televizor. Nu, nu vă gândiți la ore întregi, ci la 10 minute cât întind niște haine la uscat în balcon, sau 20 de minute cât pregătesc ceva de mânacare când ea nu are chef să gătească sau 30-40 de minute cât îl spăl și adorm pe Andrei.

M-am tot gândit, Ilinca a primit mereu atenție, ne-am jucat cu ea, i-am fost alături să descopere ce îi place și ce nu, am lăsat-o să își aleagă activitățile. Cel puțin teoretic, nu ar avea nici un motiv să fie în impas în situația în care trebuie să își creeze propriile alternative. Timp să se plictisească de activități de una singură nu are. Atunci, de ce?

Dând timpul înapoi, realizez că, după de a început să meargă de-a bușilea (ceea ce se întâmpla extrem de repede, pe la 6-7 luni, în cazul ei), pe Ilinca nu am lăsat-o singură deloc. Asta pentru că era o mare năzdrăvană care cu prima ocazie când am lasat-o pe jos, în sufragerie, 5 minute să scot niște legume din steamer, am găsit-o cocoțată pe un raft al bibliotecii în timp ce aceasta din urmă pendula, gata să cadă peste ea. Pătuț sau țarc erau variante excluse pentru noi căci plângea până se învinețea. E drept, pe vremea aia aveam noroc de un bunic care locuia cu noi și care asigura bucuros joaca și supravegherea atunci când aveam nevoie. După ce ne-am mutat în București, singurul lucru care mi-a dat prin cap a fost să îi pun desene, ”stai și te uită la Sofia până îți aduc mâncarea” (sau fac orice altceva mai aveam de făcut fără ea). Momentele erau scurte și în afara lor, televizorul mergea în gol în timp ce noi ne antrenam cu altele. Și uite așa mi-am învățat copilul să evite singurătatea, ca și când a fi tu cu tine, cu gândurile și emoțiile tale ar fi un lucru rău, urât, de nedorit.

Eu știu că nu e așa, savurez cu drag momentele în care îmi fac ordine în gânduri, îmi place să dansez singură, să visez cu ochii deschiși sau pur și simplu să mă pierd în lumea unei cărți frumoase până mă ia somnul. Regret enorm că nu i-am arătat asta Ilincăi până acum și i-am creat, fără să-mi dau seama, o dependență inutilă de compania altora. Mă bucur însă că am realizat acum, e încă mică și voi avea grijă să îi cultiv capacitatea de a găsi plăcere și bucurie atât singură cât și împreună cu alții.

Am început deja. Săptămâna asta, peste zi, televizorul a rămas închis. Când am avut câte ceva de făcut am rugat-o să aleagă ce vrea să facă, eventual am ajutat-o să își pregătească activitatea. I-am povestit ce îmi place mie să fac atunci când sunt singură și i-am spus că îmi e dor să fac lucrurile alea, că a trecut mult de când nu am mai avut timp pentru ele. Azi, Andrei se juca liniștit pe salteluța lui molfăind de zor tot ce apuca și i-am spus că îmi doresc să citesc și o rog să se joace singură în timpul ăsta. Mi-am luat cartea iar ea a făcut combinații de mărgele, brățari și cercei în oglindă. M-a întrerupt de câteva ori să mă întrebe dacă îmi place cum le-a asortat și să îmi spună că ea e prințesa și eu sunt ”sfeșnicul” ei, doar că sunt în concediu acum. Una peste alta, am reușit să petrecem mai bine de jumătate de oră fiecare cu ale lui. Eu zic că e un început bun, voi ce părere aveți?

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s