Educație în șuturi

Embed from Getty Images

Ieri am descoperit și eu de ce scrie toată lumea despre violența la adresa copiilor și #37lasută. De fapt, tot ieri am descoperit ce-i ăla hashtag :), se vede treaba că-s în urmă cu tehnologia.

Ilinca face lupte cu Liviu, au două bețe care cândva au fost crose de minigolf, le folosesc pe post de săbii și câte o pernă pe post de scut. Râd și chiuie de răsună toată casa (încă lucrăm la controlul volumului dar estimez că ne mai ia cam… sută de ani). Andrei roade cu nesaț un inel de dentiție și eu citesc că nu, nu e doar un zvon, nici o exagerare, în țara noastră, 63% dintre părinți cred că bătaia e o formă de… EDUCAȚIE. Da, ați citit corect, EDUCAȚIE. Îmi amintesc că în facultate am învățat că termenul de educație vine din latinul ”educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare și mă întreb, ce anume se cultivă prin bătaie?

Weekendul ăsta eram în metrou, mergeam cu Ilinca la teatru. La Unirii urcă un tată împreună cu o fetiță de cam 12-13 ani și un băiețel de vreo 4-5. Era simpatic foc puștiul, își făcuse un obiectiv din a se agăța de bara de sus, nu-i ieșea pentru că-i lipseau ceva centimetri, dar nici nu se lăsa. Soră-sa se străduia să-l disciplineze, ”te rog, haide și stai aici lângă mine, o să cazi, plus că deranjezi pe toată lumea…”. El o ignora fără rețineri și își vedea liniștit de joacă, în timp ce tatăl privea pierdut pe geam.

Eu și Ilinca îi priveam zâmbind, ne păreau simpatici. Se anunță stația la care urmează să coboare. Fetița îl ajută pe cel mic să se înfofolească apoi își pune căciula și mănușile. Puștiul se îndreaptă hotărât spre ușă declarând: ”Eu apăs pe buton!”. Tatăl îl oprește ”la trenurile astea se deschid singure ușile, n-ai ce apăsa”, dar surpriză, era un tren la care se apăsa pe buton așa că se aude dintr-o dată, un glas supărat printre suspine ”veziiiii, era cu buton! Din cauza ta! Numai tu ești de vinăăăă!”

Ce a urmat m-a lăsat perplexă, tatăl își ia avânt, așa ca la fotbal când e lovitură liberă și îl izbește pe copil de-l catapultează, la propriu, în nas pe peron, în timp ce răcnește o înjurătură pe care nu pot să o reproduc. Am înghețat, mi s-a pus un nod în gât și un gol ca un abis în stomac. M-am bucurat doar că, prin nu știu ce minune, Ilinca nu a văzut momentul, sincer nu aș fi avut cuvinte să-i explic această scenă.

Ce poate fi în mintea și în sufletul unui om ca să facă un asfel de gest? O fi mândru de sine? Și-o fi spunând ceva de genul ”I-am închis gura! Acum știe cine-i șeful! În fața mea nu suflă! Așa se EDUCĂ un copil CUMINTE și ASCULTĂTOR!”

Dar în sufletul copilului ce poate fi atunci când părintele care ar trebui să-l iubească, protejeze, susțină să crească frumos, să descopere lumea și calea lui în ea, îl lovește, disprețuiește și înjosește în numele obedienței pe care vrea să o sădească în el? Frică, tristețe, nesiguranță, durere… ce gânduri poate avea copilul când trăiește aceste emoții, ce convingeri își construiește, ce obiective își propune, ce valori prețuiește?

Acum câteva zile mă întrebam dacă violența față de copii mai poate fi un subiect de actualitate. Vă spun cu mâna pe inimă, eram convinsă că nu. Credeam că trăiesc într-o lume în care părinții știu că simțind frică nu te poți dezvolta și nu poți crește. Poți fugi, te poți ascune și apăra sau poti ataca, poți deveni agresor la rândul tău dar nu poți crea. Credeam că vremurile în care zicala ”unde dă mama crește carnea” era la mare preț au apus de mult și că părinții caută să crească oameni plini de inițiativă, curaj și resurse creatoare, să-i pregătească pentru succes în contexul actual.

Știu că noi și părinții noștri am crescut într-o societate care valoriza ascultarea și conformismul respingând, marginalizând și oprimând orice abatere de la normă. ”Capul plecat sabia nu-l taie” se spunea adesea și era normal ca familia, comunitatea și școala să caute metode de a cultiva supunerea. A nu se înțelege că aprob bătaia vreun context, ci doar că înțeleg, la nivel cognitiv, cum s-a ajuns la ea. Emoțional nu, pentru că nu pot să nu simt suferința pe care o generează. Tocmai de asta, s-a simțit nevoia unei schimbări, societatea a evoluat din dorința de a putea gândi și vorbi liber, de a avea dreptul să ne creăm propriul destin. Copiii bătuți și oprimați au devenit adulți care au spus NU durerii, negării de sine și ascultării oarbe venite din frică. De asta nu înțeleg de ce mai sunt părinți care își bat copiii. Voi înțelegeți?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s