Adevăr și provocare

În 3 ani de grădiniță, Ilinca nu a fost niciodată pedepsită… până ieri. Pe măsură ce îmi povestea pățania mi-am dat seama că pentru noi, utilizarea pedepselor și recompenselor nu a reprezentat niciodată o temă.

Știu, e bizar, mai ales că e practic imposibil să citești o carte, sau să mergi la un curs dedicat sau cu temă tangențială cu educația și să nu găsești capitole întregi cu subiectul ăsta. Că e bine cu amândouă, numai cu una sau cu niciuna, eficiență pe termen scurt sau lung, traume sau copii răzgâiați care se urcă în capul părinților le-am citit și răscitit pe toate, și, probabil, creierul meu, mare contestatar de adevăruri ”absolute”, a zis, ”bine, bine, am înțeles, trebuie să aleg: ori îmi calcă copilul în picioare nervii și viața, ori îi calc eu în picioare sufletul și personalitatea. Mă mai gândesc și vedem noi când o fi cazul ce și cum”. Așa că, fără vreo dezbatere elaborată sau vreun acord prealabil am acționat și eu și Liviu exact așa cum am simțit. Iar la grădiniță, pur și simplu nu am discutat despre asta.

Uitându-mă în urmă, realizez că nu am găsit niciodată potrivit să o pun la colț, să-i tai televizorul, sau să inventez vreo consecință pentru ”neascultare”ori ”obrăznicie”, probabil pentru că nici nu am simțit vreodată că Ilinca merită o astfel de etichetă. Nu, nu vă imaginați că am fost ”binecuvântată” cu vreun îngeraș obedient, fără emoții și gânduri proprii.

Doar că, atunci când ea a ales să sară în intersecție singură, deși regula era să mă țină de mână, am simțit să alerg după ea să o protejez, să-mi arăt frica în toată splendoarea ei și să îi explic posibilele consecințe de 157,000 de ori, până când a înțeles ce a avut de înțeles.

Când am rugat-o să își pună jucăriile la loc și ea a ales să se uite la desene, am simțit să îi explic că ne putem răni călcând pe ele, le putem strica tot călcând pe ele, că nu mai avem loc pentru alte activități și că, dacă nu are chef să dedice timp aranjării lor, le poate arunca într-un colț, dar în camera ei, pentru că în sufragerie pe mine mă deranjează. Pe astea le-am repetat numai de vreo 154 de ori până a înțeles, dar probabil pentru ca era mai mare când am considerat că e momentul să îi transfer această responsabilitate.

Când m-am trezit vorbind cu ea și ea ales să îmi întoarcă spatele și să găsească ceva mai interesant de făcut, am simțit să o întreb dacă așa își dorește să mă port și eu cu ea, iar când, inevitabil a repetat figura, am făcut și eu la fel ca ea. O dată, de două ori … de 7 ori, că de, mai uită omul, și gata. Asta cu ”tratează pe ceilalți așa cum vrei să fii tratată tu” a funcționat mereu ca unsă.

Buuun, deci nu pedepse, nu bombonele că a făcut ce i-am cerut, avem reguli, le înțelegem și le respectăm, așa ne-a ieșit natural, fără traume sau nervi, când, ce să vezi… a pedepsit-o la grădi.

Uimită, pun întrebări suplimentare și înțeleg așa: ea a spus ceva, Miss nu a crezut-o (deși ea a spus adevărul), în consecință a dat-o afară din clasă o perioadă determinată de timp, asta e regula în caz de minciună la grădi, după care a fost iertată și a trecut, în teorie, pentru că în practică, Ilinca nu mai prea vrea să meargă la grădiniță, că-i e frică că o ceartă Miss.

Mă duc la grădi, vorbesc cu Miss să înțeleg situația pe de-a întregul. Povestea cam la fel, minciuna era undeva în semantică, copilul a zis inițial că ”tati a zis sa nu mănânc azi” iar după câteva insistențe a corectat în ”tati a zis ca pot alege dacă vreau sau nu să mănânc azi”, iar percepția asupra durității și eficienței pedepsei evident diferită. Lămuresc eu și treaba cu mâncatul și neînțelegerea cu minciuna, liniștesc copilul și plec. Problema de moment rezolvată.

Mă frământă însă în continuare urmatoarele: cum naiba am ajuns in grupa mare fără să știu că grădinița practică pedeapsa cu datul afara din clasă pentru încălcarea regulilor? Ce se așteapta Miss să înțeleagă copilul ăla dat afară despre valoarea adevărului și a încrederii între oameni? În ce măsura alege copilul meu sa spună adevărul datorita eforturilor noastre de a construi o relație bazată pe încredere și în ce măsură din cauza fricii de a fi pedepsită pentru minciună? Pornind de la premisa, cred realistă, ca nu voi revoluționa eu sistemul de educație și influențe diferite vor continua să existe în viața copilului, cum fac să armonizez cele doua abordari, fără să o zăpăcesc? Cum o ajut să rămână autentică în alegeri și trăiri?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s