Mami, tu nu mai stii sa ma iubesti!

De cand am decis ca ne dorim doi copii am stiut ca vom avea de furca cu gelozia si rivalitatea dintre frati. Am citit un puhoi de carti si articole pe tema asta, le-am analizat si am concluzionat ca totul tine de dragostea neconditionata pe care o oferim copiilor nostri. Iubirea asta, aratata toata ziua prin joc si povesti inseamna respect, caldura, concetare, ascultare, empatie, intelegere si acceptare de gaduri si emotii de toate felurile, timp si atentie speciale dedicate fiecaruia. Buuun… totul limpede pana aici. Le stiu si le-am practicat pe toate pana acum, o sa imi iasa model de pus la gazeta de perete :).

Surprize, surprize insa, nu cu Andreea Marin, ci cu Ilinca. Desi am facut totul ca la carte, dupa 3 luni de viata in 4, copilul meu, in loc sa fie linistit si fericit ca un pui sub aripa iubitoare, e agitat, plange din te miri ce, vrea numai acasa, la mine in brate, non-stop daca se poate, ora de culcare e un vis frumos… al meu, nu al ei si viata noastra e departe de coltul de rai cald si luminos in care curge numai lapte si miere.

Da stiu, o sa ziceti ca 3 luni e putin, trebuie sa am rabdare si asteptari realiste. Dar eu nu astept perfectiunea ci am nevoie sa scap de gheara aia din piept care imi spune ca ceva nu e bine, am nevoie sa simt si sa cred cu toata fiinta mea ca sunt pe drumul cel bun. Si cand imi spun ca “trebuie sa am rabdare” ma si vad cu facaletul in mana, ciomagind cu sete pe ala de vorbeste asa urat cu mine.

Si daca tot sunt cu facaletul la purtator, de ce sa nu pornesc in cautare de vinovati. Prima pe lista, Ilinca. Pai cum frate, adica eu o iubesc de nu mai pot, ii spun asta mereu, ma joc cu ea, si ma joc nene, ca dupa o ora de joaca am febra musculara la muschi pe care nici macar nu stiam ca ii detin, o tin in brate, ii spun povesti si toate cele, iar ea… nerecunoscatoare, tot nu e multumita?! Clar, ea e de vina. Respir usurata, vreo 30 de secunde, eu sunt ok, sunt perfecta, copilul e defect!

Stai… stai asa… mai zi odata… copilul e defect? Copilul meu? Fetita mea minunata, cu ochii mari, ras cristalin si replici care te incuie pentru urmatoarea intrebare? Ilinca in imbratisarile careia te topesti de atata caldura si iubire? Nu se poate asa ceva, e ceva in neregula cu rationamentul asta! Da, dar ce?

Ma tot framant eu, fara vreun rezultat, si intr-o seara, povestind cu Ilinca, ajung sa o intreb: “ce ai tu nevoie ca sa poti dormi?”. “De iubire” vine raspunsul prompt, care ma blocheaza, facand praf convingerea mea ca dupa o ora si jumatate in care am facut tot ce-a vrut ea, si-am ras, si ne-am imbratisat si-am povestit, copilul nu se poate simti altfel decat iubit. “Pai cum asa?” ma aud eu replicand. Noroc ca ea trece peste reprosul din vocea mea si continua “mami, tu nu mai stii sa ma iubesti! Pe Andrei stii sa il iubeti, dar pe mine nu!”. Auuu, asta a durut! Tare si sub centura. Dar de data asta, ma culeg repede de pe jos si intr-un moment de inspiratie, raspund “imi pare rau… nu mi-am dat seama, vrei sa ma inveti tu?”

Asa am ajuns sa merg la cursul de iubire, cu Ilinca profesoara. Il tine in fiecare seara, jumatate de ora, dupa ce adoarme Andrei. Sunt o eleva sarguincioasa, imi iau notite dupa ora, in “Jurnalul meu despre iubit Ilinca” si cred ca, in sfarsit, am gasit cursul perfect de parenting, personalizat 100%.

2 thoughts on “Mami, tu nu mai stii sa ma iubesti!

  • Daa! Am trecut ( încă mai trecem) prin aceleași frământări: ce nu fac/facem bine?
    Constatării ale copilului mai mare: “nu imi vorbești la fel”,”nu mă mai iubești”,”nu mă ți așa în brațe”, etc. Si eu indignată, că doar am citit atâtea pe tema asta, mă străduiesc atât de mult să fiu lângă ea, cu ea, pentru ea… dupa maaari straduinte, concluzionez … “e clar, copilul are ceva!” (?!?) Apoi, dupa câteva clipe de răgaz, constați ce tocmai “ai constatat”! Copilul!!!
    Ei bine, nu e copilul! Ne framantam atât de mult, sa preintampinam…, sa “rumegam” situația/reactia, încât, uitam uneori sa ne jucam pur si simplu fără o “țintă” anume, să râdem sincer si din suflet.
    Da, tonul vocii este schimbat, raportat la varsta fiecaruia dintre copii ( e firesc aș spune eu, adultul – însă percepția fetiței mele este diferită de a mea, si se “încarcă” cu “oare, de ce? “)
    Da, nu o mai țin/ținem asa in brate ( și iar aș spune, e firesc, pentru ca este mai mare, acum o imbratisez cu răgaz sa simțim îmbrățișarea, si iarăși percepția fetitei mele este diferită. ..)
    Si atunci, concluzionează, ferm…nu ma mai iubești? !?
    Acum spun/sper ( cel putin asa simt) ca am trecut “hopurile” adânci, ne-am obisnuit fiecare cu fiecare, am jonglat la programul fiecăruia, etc.
    Iar seara, cand se așterne liniștea în casă, cand fac “rezumatul” zilei, uneori dupa ce mă descarc lacrimogen pentru toate neputințele ( din punctul meu de vedere) , mi se umple sufletul de bucurie si de promisiuni ( pentru tine, pentru ei).
    Putere si rabdare, pentru joaca, pentru povesti, pe mai departe!! E foarte bine ceea ce faci, însă “rezultatele” se vad mai incet (mult prea încet pentru noi, adulții, aș spune eu, care suntem obișnuiți sa “vedem” problema, sa o “tratăm” și ea să “dispară”).
    Nu in ultimul rand, felicitări pentru blog, pentru că împărtășești cu noi ceea ce “experimentați”, pentru că, regasindu-ne fiecare dintre noi in oricare din ipostaze, ne dai încredere ca, da, e firesc sa ai temeri, să te îndoiești, să te dăruiești!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s