Despre viata cu bebe mic

IMG_20150928_182938

M-am intalnit zilele trecute cu un amic pe care nu-l mai vazusem de cateva luni. Ne salutam, ne zambim si imi atrag atentia ochii lui rosii bine evidentiati de cearcanele vinetii brazdate de riduri. Cu neintrecuta delicatete ii zic: “arati rau, ce-ai patit?”

“A, pai sti, asta mica, nu doarme noaptea, si plange mult, nu stim de ce si cum sa facem….” si uite asa imi povesteste vreo 15 minute despre viata lor cu un bebe mic de cateva saptamani. Daca il auzea cineva care planuia sa aiba copii cu siguranta isi schimba gandul.

Discutia cu el mi-a amintit cum mi-a zguduit lumea din temelii venirea Ilincai pe lume. Doamne cum sapam santuri prin casa cu ea in brate cantand “un elefant se legana…. 652 de elefanti se leganau…”. Da stiu nu foarte original dar la vremea aia nu mai aveam si alta melodie in repertoriu. Imi amintesc cum ma uitam la ea neputincioasa, creatura aia mica, capabila de un numar impresionant de decibeli pe care incercam cu incrancenare sa o linistesc ore in sir, pana ma apucam sa plang si eu langa ea, ca oricum alta idee nu mai aveam.

Odata cu aceste amintiri mi-am dat seama cat de diferita este a doua experienta, ca sunt mai relaxata si ma bucur cumva firesc de viata cu bebe, chiar daca noptile sunt fragmentate si copilul tipa (uneori pana se invineteste) fara vreun motiv aparent. Si ma gandeam, de unde diferenta, ce anume am invatat si ma ajuta acum?

Pai am invatat sa ma pun din cand in cand in papucii… sau mai bine zis in pampersul lui si sa ma uit la lume de acolo.

Asa mi-am dat seama ca plansul este bun. Este singura modalitate prin care bebelusul stie sa comunice. Iar comunicarea este buna, mai ramane doar sa il ascultam.

Cred ca stiti sentimentul ala de alarma care se trezeste automat in tine cand copilul plange si la fel de automat se pune in functiune creierul cautand modalitati de linistire. Trebuie schimbat, alaptat, schimba pozitia in care il tii, leagana-l, plimba-l, da-i medicamente de colici, da-i suzeta si tot asa, poate poate nimeresti ceva care sa functioneze. Totul alimentat si de cei din jur care vin cu idei suplimentare. Eu m-am supus multa vreme acestui mecanism si traiam o agitatie continua, de multe ori ineficienta si extenuanta.

Mult mai simplu este insa sa il asculti. Nu e un mit ca plansul copilului are nuante pe care in 2-3 saptamani ajungi sa le cunsosti daca iti dai ragaz. Da bebelusul plange de foame, durere, cald/frig, somn. Astea sunt nevoi de baza, pe care ai mereu grija sa i le satisfaci. Cu toate astea, de multe ori plansul nu se opreste. Pentru ca bebe mai plange si din cauza emotiilor pe care le traieste zi de zi, iar daca sari sa-l linistesti, sa satisfaci nevoia ta de a opri alarma, s-ar putea sa nu raspuzi corect nevoii lui.

Privind lumea prin ochii lui constati ca esti inconjurat de locuri, lucruri si oameni pe care nu ii cunosti, fiecare senzatie este o descoperire, unele iti plac, altele nu. Ai nevoi pe care le simti intens dar depinzi de altii sa le satisfaca. Si poate tu te-ai speriat de zgomotul strazii care se aude prin fereastra larg deschisa, pe care ceilalti au invatat sa nici nu-l mai auda, iar mama iti da medicament de colici. Continui sa plangi si ea iti da de mancare, te mai schimba odata, te leagana pana te ameteste in timp ce iti repeta la infinit “gata, gata… nu, nu, nu mai plange”.

Pai daca tu ai fi speriat si eu ti-as face toate astea cum te-ai simti? Iti propun un exercitiu fain pe care l-am facut cu Gaspar Gyorgy la un brunch al Printesei Urbane: inchide ochii si asculta pe cineva repetand “nu, nu, nu, nu” timp de cateva minute. Cum te simti? Adauga la asta un strop de frica si multiplica cu cateva ore, sau cat plange copilul de obicei… cam asa se simte el.

Ce vreau sa zic este ca adesea, bebelusul are nevoie doar sa se simta in siguranta, in bratele calde si iubitoare ale parintelui ca sa-si descarce prin lacrimi tot felul de emotii acumulate. Atunci nu-i nevoie de nici o strategie de distragere a atentiei si de potolire, plansul vindeca, deci este bun, si bebe trebuie lasat sa se vindece. Dupaia se va linisti cu adevarat si va fi deschis spre urmatoarele experiente. (mai multe si mai documentate despre puterea vindecatoare a lacrimilor gasiti in cartile Alethei Solter).

Pe mine schimbarea asta de paradigma m-a ajutat enorm. Am trecut de la “sunt o mama incapabila, nu sunt in stare sa imi linistesc copilul” la “sunt aici cu tine si asta e exact ce ai nevoie”. Asta mi-a dat echilibru si incredere, exact resursele de care aveam nevoie ca sa ma bucur de experienta de a fi proaspat parinte in loc sa ma lupt cu ea si cu mine.

Si am mai invatat ceva: mai mult decat oricand starea mea de bine este importanta.

O prietena imi spunea candva ca din momentul in care ai nascut sentimentul pe care il ai este ca “nu iti mai apartii”. Mi-a ramas in minte pentru ca e perfect adevarat. La fel de adevarat este insa si ca, numai daca imi rezerv timp pentru mine, sa ma relaxez si echilibrez pot sa fiu cu adevarat prezenta in relatia cu copii mei. Daca sunt suparata, stresata, enervata, trista, etc totul imi iese pe dos si ma trezesc traind intr-un cerc vicios, al nervilor si supararii atat eu cat si ei.

Asta pentru ca atunci cand vin pe lume, bebelusii par a fi dotati cu senzori atat de conectati sunt la emotiile celor din jur, in special ale mamei. Pe ceilalti ii pot pacali cu un zambet si un calm aparent spunand ca sunt stapana pe situatie, dar copilul stie intotdeauna adevarul. Adesea pare ca simte si traieste emotia mea la fel de intens ca si mine. Asa ca, schimb pampersi, alaptez, cant, spun povesti, ma joc, fac treaba in casa, dar intre toate astea am grija sa includ in fiecare zi cel putin un moment pentru mine. Sigur se mai intampla ma iau cu treaba si sa uit, iar atunci apar diminetile nereusite, nervii si supararile. Si fac un pas inapoi, imi amintesc de timpul pentru mine, mi-l ofer, ma re-echilibrez si continui cu zambetul pe buze.

Voi cum faceti ca sa va bucurati de viata de parinte?

2 thoughts on “Despre viata cu bebe mic

  • Buna Andreea. M am regasit si eu in tot ceea ce ai scris. Am si eu un bebe de 2 saptamani, si fiind primul am ales din pacate calea disperarii de cateva ori. Stresul poate fi enoorm cateodata, dar cu ajutorul celor din jur si al povestilor asemanatoare cu a ta, incerc sa ma relaxez si sa ma imbarbatez. Ai niste copii minunati. Te pup!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s