Judecati, etichete si intoleranta in viata copiilor nostri

intolerance

Am fost cateva zile la mare. A fost o iesire minunat de binevenita. Am ras mult, ne-am balacit, ne-am dat in masinute, ne-am rasfatat cu inghetata, ciocolata si frisca din belsug si pe parcurs ne-am bronzat nitel.

Au fost totusi doua momente care m-au intristat si m-au pus pe ganduri. Despre ele vreau sa va povestesc astazi.

Primul moment a fost cand Ilinca s-a lovit de o piatra la picior in timp ce ne jucam in mare. Evident a inceput sa isi jeleasca durerea cu toti decibelii de care era capabila. Ca sa ajungem la sezlongul nostru de unde ne aflam aveam de strabatut toata plaja, ceea ce am si facut, cu ea in brate, tipand cat o tinea gura.

Desi era o plaja plina de familii cu copii, multi dintre ei de varsta apropiata de a Ilincai si m-as fi asteptat la empatie si intelegere din partea lor, am primit numai priviri ostile, clatinari din cap si comentarii rautacioase. Ma tot intreb cum si de ce m-am uitat in jur in acele momente si nu gasesc un raspuns. Insa m-am auzit spunand “Gata, gata iubita, nu cred ca te-ai lovit asa rau. Hai nu mai plange asa tare ca deranjam pe toata lumea si nu e frumos”. Reactia Ilincai a fost prompta si din tot sufletul “ba daaaaaa mami, ma doare, ma doare tareeeee” si si-a vazut de plans, parca mai ceva decat inainte. Dupa ce am linistit-o am reflectat un pic la ce am simtit si ce am gandit, vazand dezaprobarea din jur si auzind o bunica spunand unui copil “vezi, face ca un bebelus”.

Am simtit rusine, frustrare si dorinta intensa de a face cumva copilul sa taca. In loc sa fiu acolo cu ea, sa empatizez si sa ii spun “da ingeras, stiu ca te doare, sunt aici pentru tine” eu am ales sa ii minimizez durerea, sa ii explic ca e urat si gresit sa se manifeste asa cum simte si indirect sa ii transmit ca pentru mine conteaza mai mult parerea altora decat durerea ei. Doamne ce rau mi-a parut! Cu siguranta data viitoare voi face altfel!

Apropo de altfel (dar in sens invers), cel de-al doilea moment pe care voiam sa il povestesc s-a petrecut la piscina. Nu era aglomerat, pentru ca era devreme. Langa noi o familie cu 3 copii. Cei doi mai mari se jucau pase in piscina cu tatal in timp ce mama statea cu cel mic (2-3 anisori) la marginea piscinei unde se juca linistit umpland si golind o galetuta galbena. Restul jucariilor erau imprastiate pe prima treapta a piscinei. Cand m-am apropiat sa intru in apa, mama se ridica repede, insfaca copilul de o mana, striga la el, “ti-am zis sa iti aduni jucariile, nu vezi ca incurci lumea!” si il impinge spre jucarii, gandind probabil ca se va apuca sa le adune. Pustiul incepe sa planga si arunca cu furie galetuta in piscina. Mama, enervata la maxim il trage de mana si il duce spre sezlong tipand la el “nesimtitule ce esti, ti-am zis sa le aduni! Imi crapa capul de nervi! Tie chiar nu iti e rusine! Stai aici si taci din gura ca te bat de nu te vezi!” Scena continua vreo jumatate de ora, cu pustiul tipand si plangand, mama tipand si bruscandu-l in timp ce il muta de colo colo. Intr-un final tatal intervine tipand la amandoi pana ii linisteste.

Asistam uluita si ma simteam complet incapabila sa fac sau sa spun ceva, in ciuda faptului ca o voce urla in mine “dute si ia-l in brate. Roag-o sa nu mai zbiere la copil ca nu ajuta pe nimeni. Zi-i sa-si verse nervii pe tine, copilul ala e complet nevinovat”. Dar n-am facut nimic, m-am uitat in tacere si mi-am vazut de treaba mea.

Ma intreb acum daca nu ar fi fost mai bine sa intervin. Sa ma duc la mama si sa ii spun “stiu ca e greu, eu am doi si uneori imi pierd cumpatul, nu imi imaginez cum ar fi cu trei. Haide ca il linistesc eu pana iei tu o gura de aer si iti mai trece din suparare”. Oare ce reactie as fi primit din partea ei? Ar fi facut vreo diferenta in modul in care intelege ea sa isi educe copilul in viitor sau m-ar fi privit ca pe o intrusa care nu stie sa-si vada de ale ei. Voi ce parere aveti?

De asemenea ma intreb ce a gandit acea mama inainte de a starni acest spectacol sumbru. S-a gandit ea oare ca ma deranjeaza ca trebuie sa ocolesc jucariile copilului ei ca sa pot intra in apa? Ca voi crede ca e o mama neglijenta si rea din acest motiv? Si era asta atat de important incat sa isi agreseze copilul? Cat de puternica este presiunea perceputa din exterior? Ce impact are ea in actiunile noastre? Ce suntem capabili sa facem numai pentru a avea o imagine buna in ochii celorlati, fie ei si necunoscuti? Si ce transmitem prin actiunile noastre copiilor? Cred ca sunt intrebari pe care merita sa ni le punem, sa fim sinceri cu noi cand ne raspundem la ele si sa meditam asupra raspunsurilor.

Un alt aspect asupra caruia cred ca merita sa ne oprim este atitudinea noastra fata de ceilalti. De unde instinctul asta de a judeca si eticheta pe celalalt, de ce atata intoleranta fata de copiii nostri si fata de noi. Cum ar arata o lume in care privirile si actiunile necunoscutului de langa tine ar transmite “Da, te inteleg. As putea sa te ajut cumva?”. Pot doar sa imi imaginez ca ar fi o lume mai frumoasa si mai toleranta in care mi-ar placea sa traiesc si sa imi cresc copiii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s