Un somn linistit pentru copilul meu

somn linistit

Vorbeam zilele trecute cu o prietena despre baietelul ei de 2 anisori care a inceput sa se trezeasca plangand noaptea, probabil din cauza unor cosmaruri. Povestea ei mi-a amintit despre un alt moment cand jocul ne-a ajutat enorm.

Ilinca avea intre 2 si 3 ani. Doar ce intrasem intr-un ritm care parea ok dupa o perioada plina de schimbari dificile, ne mutasem in alt oras, intr-o casa noua, la o gradinita noua, cu oameni noi, fara bunicii si prietenii cu care a crescut, cu tati mai mereu in delegatii si mami inapoi la servici. Ilinca era eroina mea in materie de adaptare la schimbari, ii placea la gradinita, o iubea pe Miss, avea prietene noi, imi povestea zilnic despre jocurile lor, manca bine, radea mult si chiar reinvatase sa iubeasca mersul pe jos. Nu avea nostalgii, regrete sau frustrari evidente.

Si dintr-o data a aparut in viata noastra Motanul. Era pe la 3 dimineata cand Ilinca s-a trezit tipand cat o tinea gura (si o tinea bine, ma puteti crede pe cuvant), “mamiiii, Motanul vrea sa ma manance”. Speriata am aprins becul, am luat-o in brate si am inceput sa ii explic ca nu e nici un motan, suntem doar noi doua, e in siguranta si a fost doar un cosmar. Cu greu am reusit sa o adorm la loc si am crezut ca asta a fost tot, un vis urat datorat vreunei experiente de peste zi.

Dar parsivul Motan s-a intors si noaptea urmatoare. Ne-am linistit si a doua noapte si a treia dar motanul nu parea sa aiba de gand sa ne dea pace. Ba mai mult, a inceput sa apara si ziua in momentele in care Ilica se juca singura si eu trebaluiam prin casa. Parca vad si acum groaza din ochii ei cand imi arata prin aer locul unde se afla Motanul cu ochi rai care vrea sa ii faca rau. Era atat de convinsa ca e real in ciuda argumentelor mele, a luminii aprinse, a mainii mele care taia aerul incat ma apuca si pe mine groaza. Ma simteam complet depasita de situatie si incapabila sa gasesc o solutie ca lighioana sa dispara din viata noastra.

Povestind prin ce treceam la o sedinta de coaching am fost surprinsa de intrebarea: “dar pe copila ai intrebat-o cum se poate scapa de Motan?” In seara aia m-am dus acasa, am luat-o pe Ilinca pe genunchi si am discutat strategie. Am hotarat ca impreuna vom infrange groaznicul animal si ca ea va fi comandantul operatiunilor.

La inceput a trebuit sa ma lupt cu Motanul pentru a o salva, strigand tare ca Ilinca e a mea si nu o sa las pe nimeni sa mi-o ia pentru ca nu stiu ce m-as face fara ea.

Apoi am aflat ca Motanul putea fi infrant prin magie si ca magia vine din iubire, asa ca, pentru ca eu si Ilinca sa ne incarcam cu magia necesara trebuia sa impartim momente de iubire (doar nu puteam pleca la razboi fara munitie, nu J?). Asa ca ne-am inarmat jucandu-ne tot felul de jocuri inventate de ea inainte de culcare. Ilinca e un mic mare regizor asa ca jucam tot felul de roluri de print, printesa, zana, balerina, catel, lup si asa mai departe. De fiecare data o imbratisam, o ridicam, o caram, o invarteam sau o pupam mult in timp ce scoteam sunete ciudate si faceam fete haioase.

Citind apoi carti despre educatia si terapia prin joc am descoperit ca genul asta de jocuri de contact sunt o solutie recomandata in astfel de situatii pentru ca cei mici sa isi depaseasca anxietatea de separare, pentru a-i face sa se simta iubiti si in siguranta ca baza pentru un atasament sanatos. Fascinant insa cum copilul a stiut singur ce are nevoie, a creat propriile solutii la problema pe care o avea si mi le-a oferit. Nu a avut nevoie decat de o ureche care sa o asculte cu adevarat si de suficienta deschidere ca sa simta ca ideile ei vor fi adoptate.

Sincer va spun jocurile astea sunt mari consumatoare de energie. De multe ori, la capatul unei zile de alergat la si de la gradinita/birou, sedinte, mailuri, telefoane, interviuri, ppt-uri, rapoarte, cumparaturi, parc, numai de ele nu mai aveam chef si rezervorul meu era cam gol. Nu stiu cat as fi reusit sa tin ritmul, dar, spre norocul meu, pe masura ce motanul a devenit mai mic (caci il evaluam periodic) si s-a transformat in pisoi pentru ca pana la urma sa dispara din peisaj, jocurile au devenit mai linistite iar in ritualul de culcare au ramas doar povestile. Ele sunt un moment minunat de tandrete si conectare inainte de intalnirea cu Mos Ene, care este mereu prietenos si ne da cu praf magic aducator de vise frumoase, sa ne incarcam cu energie si veselie pentru o noua zi.

A fost o experienta complicata cu emotii multe, intense, adesea dureroase, dar la capatul ei am invatat asa:

  • Aparentele mai si insala. Faptul ca un copil afiseaza comportamentele pe care le astepti de la el nu inseamna in mod necesar ca e si fericit.
  • Vai de parintii care nu asculta de copii. Pentru ca se vor chinui sa gaseasca solutii la probleme pe care nu le inteleg (sau le inteleg gresit), vor investi timp si energie, adesea fara alt rezultat in afara de frustrare si un puternic sentiment de neputinta cand solutiile stau bine mersi in capsoarele dragalase din fata lor.
  • Copiii au nevoie sa auda ca-i iubesti. Da, iubirea se arata prin fapte mari si mici iar cuvintele vin sa o intareasca in constiinta lor, sa ii asigure ca esti acolo si nu ai de gand sa pleci indiferent ce se intampla.
  • Conectarea cu cei dragi este izvor nesecat de resurse in lupta cu “demonii” nocturni sau diurni, imaginari sau reali ai oamenilor mici si mari.
  • “Da-i un deget si iti va lua toata mana” e doar un mit care ne face sa ne privim copiii ca pe niste manipulatori parsivi de care trebuie sa ne aparam. Dar nu e asa, atunci cand stie ca e iubit, cand nu ii e teama ca pleci sau ca ii vei refuza afectiunea copilul ia in relatie doar atat cat are nevoie. Apoi se linisteste si iti ofera iubire, energie, bucurie iar uneori chiar calm si relaxare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s