Cresterea copiilor, de la teorie la practica

poza sapt 3

Recent, deciziile mele au generat multe priviri dezaprobatoare, ironii si critici mai mult sau mai putin voalate, din seria, “daca ajunge copilul sa iti conduca viata …”. Desi nu mi-am abandonat convingerile, atragandu-mi apelativul binemeritat de capoasa J, am stat o vreme si am reflectat, m-am uitat in jur la parinti in parcuri, am ascultat cu mai multa atentie diversele opinii legate de cresterea si educarea copiilor. Am observat astfel, cateva paradoxuri frecvente, incongruente clare intre ceea ce spun parintii ca isi doresc si ceea ce infaptuiesc in relatia cu copii lor.

Iata cateva:

  • Parerea copilului conteaza pentru mine, dar nu il intreb ce isi doreste atunci cand iau decizii. Sau, mai bine, il intreb, dupa care aleg sa il ignor, pentru ca, daca ii “cedez” odata, cu siguranta “mi se va urca in cap”.
  • Vreau sa creasca fericit, dar daca, doamne fereste, incearca sa se elibereze de teama, frustare, tristete sau furie prin plans, trebuie sa il fac sa inceteze imediat, pentru ca plansul deranjeaza, pe mine si mai ales pe ceilalti. Emotiile in general, trebuiesc reprimate, ascunse bine si impachetate frumos, in comportamente acceptabile, altfel va fi catalogat drept obraznic si razgaiat, va atrage asupra lui si a mea dezprobarea tuturor.
  • Imi e drag si pretuiesc timpul pe care il petrecem impreuna. Totusi, joaca cu el e o indatorire obositoare, o corvoada in plus, la capatul zilei mele plina de sarcini muult mai importante. Muncesc 10 ore pe zi, dupa care gatesc, fac curat, spal, calc, fac cumparaturi, unde mai pui drumurile zilnice, la birou, la gradinita, la optionale… Asa ca, sa fie recunoscator pentru tot ce fac pentru el si sa zica merci daca primeste zilnic jumatate de ora din timpul meu. Aleg mereu in detrimentul lui pentru ca el poate sa se joace si singur, daca se poate fara prea multa galagie.
  • Vreau sa devina un adult de succes, sa stie sa se conduca pe sine, si poate si pe altii. Acum insa, cat e mic, trebuie sa stie cine-I seful, deciziile parintilor se executa, nu se comenteaza. Cand, unde, cum si de la cine va invata sa analizeze si sa decida pentru sine, sa isi argumenteze opiniile, sa le apere intr-o discutie constructiva, sa fie independent si rezonabil in acelasi timp? Nu stiu, dar astazi, cand eu zic “taci” el trebuie sa taca, cand zic “plecam” sa fie drepti, si, in general, daca eu am zis, el trebuie sa execute, ca o marioneta dirijata usor din varful degetelor.
  • Vreau sa stie ce vrea si sa lupte pentru a-l obtine, dar deocamdata, eu stiu mai bine care sunt nevoile lui. Eu dictez cand ii e foame, sete, somn, cu cine si cum se joaca si orice altceva in viata lui. Cand si cum se va reconecta la sine, trecand dincolo de multi de “trebuie” lipsiti de un “pentru ca” rezonabil in spate, dar bine inradacinati in constiita lui? Nu isi pune nimeni problema ca ar avea nevoie de asa ceva.
  • Vreau sa aiba incredere in sine, sa creasca puternic si hotarat, dar deocamdata, toate actiunile lui trebuie validate de catre mine. Oare la cine va cauta validarea pe care eu nu il invat sa si-o ofere singur atunci cand eu nu sunt prin preajma, sau in adolescenta, cand parerea mea nu va mai fi la fel de importanta? Vom trai si vom vedea.
  • Vreau sa fie creativ, independent si capabil sa rezolve probleme, dar acum e prea mic sa aiba vreo idee, sau sa experimeteze liber solutiile lui la provocarile pe care le intalneste. E treaba mea sa ii ofer raspunsurile si, in plus, e mai eficient asa, doar nu avem timp de pierdut.

Sigur, nu vreau sa spun ca toti parintii fac mereu asa, insa surprinzator de des auzi in in parc “treci acasa, ACUM”, “pentru ca am asa am zis eu”, “iar comentezi? esti pedepsit”, “iar stai in gura mea? Mergi si te joaca pana nu te duc acasa”, “nu mai plange, ce esti tu, bebelus?”, “taci odata ca m-ai innebunit” si multe altele asemanatoare.

Inchei cu ideea ca educarea copiilor cere timp, rabdare, atentie consecventa si congruenta. Adesea, de stress, oboseala si lipsa de timp, uitam ce ne dorim si ce e cu adevarat important, si e pacat. Efortul e mare, dar cred eu ca merita.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s