SOCOTEALA DE ACASA…

Asa cum va impartaseam in articolul anterior, am gestionat cu succes multe schimbari in ultimii ani, atat in plan profesional cat si personal, astfel incat am ajuns sa ne consideram experti in ea. Experienta ne-a dat incredere ca stim sa anticipam si sa gestionam dificultatile asociate oricarei tranzitii. Si cum imbogatirea familiei cu un nou membru implica in mod clar o serie de schimbari semnificative in viata fiecarui membru al familiei, dar si in dinamica familiei, ne-am zis ca un plan bun de tranzitie este exact ceea ce ne trebuie.

Zis si facut.

Am pornit de la premisa ca Ilinca va avea cea mai mare nevoie de sustinere. Copil unic, pana la 5 ani, a avut parte de atentia si afectiunea noastra, a bunicilor si a apropiatilor 100% in tot acest timp. Ea isi doreste mult un fratior sau o surioara, insa in mod sigur nu va fi pregatita sa ne “imparta”. Prin urmare, noi o vom asculta, ii vom acorda timp si atentie de calitate, vom construi jocuri si momente frumoase care sa o faca sa se simta conectata si bucuroasa de context.

Cum ne-am pregatit:

  • Cu povesti. Dese si cat mai realiste despre bebelusi, despre rezervorul de dragoste din familie care creste si se imbogateste, despre rolul de sora mai mare si despre toate lucrurile marunte care se vor schimba odata cu venirea lui Andrei.
  • Cu jocuri de rol. Cu si despre bebelusi, mamici, tatici, frati si surori.
  • Cu timp special. Atat cu mami cat si cu tati, timp de conectare, dedicat numai ei, in care ea e “sefa”, ia toate deciziile si conduce joaca.
  • Planuri de vacanta. Cu noi, cu bunicii, la mare, la munte, astfel incat sa aiba parte de tot “rasfatul” cu care a fost obisnuita.

Sigur ca toate astea consuma in primul rand timp, iar atunci cand trebuie sa te impatri intre multele maruntisuri ale vietii cotidiene, oboseala si stress-ul ajung sa isi spuna cuvantul. Asa ca am hotarat sa profitam de sezonul de vara, si sa petrecem vacanta mare la Brasov, unde clima e mai prietenoasa decat in Bucuresti, aerul mai curat si natura mai aproape, dar mai ales, unde bunicii sunt aproape si putem conta pe ajutorul lor. Am inchiriat un apartament mare si frumos, ca sa avem intimitate si confort si am organizat weekenduri frumoase impreuna cu prietenii nostri si copiii lor. In timpul saptamanii mergem 4 ore la o gradi de vara, ceea ce ne lasa suficient timp de petrecut impreuna, sa simtim ca e vacanta.

Suna bine? Mie si sotului meu ne-a sunat a plan perfect de tranzitie.

Si iata-ne la Brasov, cu cateva zile inainte de venirea lui Andrei, facand toate lucrurile pe care le-am planificat, plini de entuziasm si energie. Cel putin noi adultii, caci Ilinca nu pare a fi ea insasi. Are momente exuberante, in care se distreaza si se implica in activitati, insa imediat ce ramane numai cu noi, si incetinim putin ritmul, incepe sa se simta agitatia, frustrarea si furia care fierb in ea. Hmmm… oare ce se petrece? Este mai mult timp impreuna cu noi decat de obicei, ne jucam frumos si intens, ne murdarim, radem, ne luptam, cream, alergam, ne cataram, recitam, cantam, povestim. Bunicii si prietenii sunt aproape… ce poate fi in neregula? Ce pierdem din vedere?

Dupa indelungi framantari si presupuneri, a venit raspunsul. Atat de simplu si evident, incat tot nu imi vine sa cred L. Am fost atat de ocupati cu anticiparea si planificarea, cu organizarea si impachetarea in povesti frumoase a mesajelor pe care le aveam de transmis, ca am uitat sa intrebam copilul, ce isi doreste, si ce e mai important pentru ea.

Asa ca aseara am intrebat-o, si am ascultat… a fost o seara lunga si grea, cu multe lacrimi si emotii impartasite, din care am inteles ca ea vrea acasa. Si acasa e la Bucuresti, unde e gradinita ei, cu prietenii ei, cu ritmul ei. Am inteles ca ea nu vede in statul la Brasov vacanta mare pe care noi o desenam asa frumos, ci o rupere fortata de tot ce inseamna pentru ea comunitate si familiar, intr-un moment deja incarcat de anticiparea unei schimbari majore. I-am dat tot universul peste cap, fara ca ea sa inteleaga de ce, nu mai vorbim de a se simti in vreun fel implicata sau luata in considerare in procesul decizional.

Imi dau seama ca in viata profesionala nu a as fi facut niciodata greseala asta. Orice schimbare ar fi fost anticipata de o analiza a “stakeholder-ilor” si a riscurilor. Oamenii cheie ar fi fost implicati in planificare si comunicare, as fi facut focus group-uri si “open hours”, etc. Totusi, cumva, in relatia cu copilul meu am uitat de toate astea si am actionat in paradigma eu stiu ce e bine, copilul nu poate avea o parere intr-o problema atat de importanta. De ce oare?

Si, dincolo de concluzia ca abilitatile sunt trasnferabile, trebuie doar sa nu uiti sa le transferi, imi pun firesc intrebarea… acum, ce facem? Vreo idee?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s